CRĂCIUNUL - autor necunoscut

Dimineața de Crăciun sosise în zvon de colindători care cântau la ferestre, cât puteau de tare, bucuria nașterii Domnului. Și nu era cântec mai frumos decât acela despre Iisus și mama sa Maria. Toți ai casei ascultau cuprinși de o tainică emoție povestea minunatei nașteri în timp ce casa întreagă părea învăluită într-o sfintă liniște.

Mai apoi, după ce întreaga familie întoarsă de la biserică s-a așezat în jurul mesei de Crăciun, micuța Măriuca a observat cum lucrurile din cameră, ca vrăjite, au început dintr-o data să discute între ele. Mirarea copilului a fost cu atât mai mare cu cât și-a dat seama că numai ea întelege limba în care sporovăiau de zor mobilele și tacâmurile, farfuriile și covorul, paharele, cărțile din rafturi, cănile, scaunele ba chiar și fața de masă.

De teamă să nu fie prinsă că trage cu urechea, Măriuca își vedea de friptura din farfurie ca și când nu s-ar fi întâmplat absolut nimic în timp ce bunicul istorisea o întâmplare veselă de pe vremea când era copil, scaunul pe care stătea protesta în gura mare: - Of, ce guraliv ! Și se foiește atâta de mi-a rupt spinarea ! Ce-ar fi să mă apuc și eu să povestesc lucruri întâmplate demult !??! Ce, ar fi plăcut să vă amintesc cum am scăpat ca prin urechile acului de incendiu atunci când fetița aia alintată s-a jucat cu chibriturile ? Un cor de proteste din partea tuturor l-a oprit pe scaun să mai scoată o vorbă.

Timidă și abia auzită, de pe raftul de sus, cartea de bucate a șoptit:

- Ce spaimă am tras atunci !

Eu una am leșinat chiar. La auzul acestor vorbe Măriuca s-a făcut mică-mică pentru că alintata care se jucase cu chibriturile era chiar ea. Deși întâmplarea aceea îi ieșise complet din minte, acum abia își dădea cu adevărat seama ce greșeală făcuse. E drept că nu s-a întâmplat absolut nimic pentru că tata intervenise la timp. Și tot adevarat era și faptul că fusese pedepsită dar, abia acum Măriuca înțelegea că-și meritase pedeapsa.

Cu ochii țintă în farfurie, copilul încerca să mai audă câte ceva din discuția lucrurilor. Și nu mică i-a fost mirarea să-și audă farfuria, cu glas pițigăiat, ca o țață:

- Sunteți niște răi cu toții ! Biata copilă , ce s-o fi speriat și ea atunci ! Tu scaunule să-ți mai vezi de treaba ta că doar nu ești buricul pământului. Cine te crezi ? Faceți prea mult zgomot pentru nimic; Măriuca e o fetiță cuminte. A greșit și ea odată dar asta nu înseamnă că trebuie pedepsită la nesfârșit. Sunt absolut sigură că a înțeles că nu e bine ce-a făcut și că-i pare rău.

Brusc înveselită, Măriuca era cât pe ce să se dea de gol strigând: „Da, da, asa e !!" dar s-a oprit la timp, astupindu-și gura cu mâna. „Ce draguta e !" își spuse fetița privind cu drag farfuria din fața ei. „Cred că de acum încolo am s-o ajut mereu pe mama să spele vasele. Se pare că sunt niște persoane extrem de cumsecade și bag de seamă ca sunt și bine educate".

Bunicul terminase demult povestea despre copilăria lui și între timp mama adusese pe masă un platou cu sarmale aburinde.

Fața de masă a devenit dintr-o dată foarte neliniștită:

- Nu se poate !!!!  Iar o să mă păteze Măriuca ! Și iar o să fiu fiartă, pusă la albit cu tot felul de chimicale și-o să fie vai de mine ! M-am săturat !

Fața de masă avea dreptate: Măriuca nu prea avea grijă să nu păteze totul în jur atunci când mânca. Știa că mama avea ac de cojocul petelor și nici prin cap nu-i trecea să se gândească la fața de masă. Dar auzind-o cum se tânguie fetitei i s-a făcut milă de ea și a devenit atentă la fiecare gest. „Poate că dacă nu voi mai face pete mă va ierta" iși făcu Măriuca planul și zâmbi sigură pe ea.

Masa se termină fără nici un alt incident și Măriuca, după ce-și ajută mama să strângă masa și să spele vasele fugi iute în camera ei dornică să audă ce-și spuneau lucrurile ei.

Cum deschise ușa auzi râsete și larmă mare cam cum era la școală, în pauze. Păpușile chicoteau în colțul lor în timp ce, de pe birou, caietele strigau cât puteau:

- Ura, ura am scăpat de Măriuca ! Astăzi și mâine și poimâine e sărbătoare și n-o să scrie nimic și-o să fim libere  !!!

Măriuca s-a încruntat pentru că nu pricepea ce vor de fapt caietele. Doar rostul lor e să fie scrise și n-ar trebui să se poarte așa.

- Eu scriu frumos și-mi place la scoala -  zise cu voce tare, aproape plângând, Măriuca.

- Ce folos dacă nu ai grija de noi ! ripostă caietul de aritmetică. Mie mi-ai îndoit toate colțurile iar fratelui meu de citire i-ai pătat foile cu cerneală. Crezi că e suficient să scrii frumos ? Habar nu ai cât de rău ne pare când vedem că nu-ți pasă cum arătăm !

Măriuca rămase în mijlocul camerei privindu-și caietele împrăștiate pe birou.

Dintr-o dată înțelegea că avea multe de pus la punct în ceea ce o privea. Se întreba însă mirată de ce abia azi, în ziua de Crăciun, a putut să înțeleagă limba obiectelor și să afle astfel cât de multe greșeli a făcut fără să vrea. ?
„Să fie oare o vrajă ? O magie ? Să-mi fi adus azi noapte Moșul și darul de a înțelege ce spun lucrurile ? Cred că va trebui să întreb pe cineva mai mare."

Dar, până să-și ducă gândul până la capăt, Măriuca adormi.

Iar îngerul ei păzitor, cel care înfăptuise minunea, își plecă aripile peste fetița adormită și îi trimise un vis.


Și copila visa o noapte friguroasă de iarnă luminată de o stea cum nu se mai văzuse niciodată. Văzu în vis și staulul aprigului Crăciun și ieslea cu Pruncul Sfânt și păstorii cu fețe blânde și darurile magilor. Auzi suspinul Mariei și rugăciunea blândului Iosif.

Și era visul acesta atât de minunat încât o fericire fără seamăn puse stăpânire pe sufletul ei micuț de copilaș.

Când se trezi din somn Măriuca, toate lucrurile stăteau cuminți și tăcute la locurile lor, dar fetița știa deja că fiecare obiect are importanța lui. Mai știa și că lucrurile trebuie respectate și păstrate cu grijă căci și ele sunt asemenea ființelor, daruri de la Dumnezeu.

Iar visul minunat o învățase că ziua de Crăciun este o zi deosebită în care se petrec multe lucruri despre care oamenii mari nu au habar.

Și pentru ca bucuria zilei de Crăciun să fie deplină, din cer au început să cadă fulgi mari de zăpadă.