Dedic această superbă poveste de d-na prof. Mirela Șova, nepoțelului meu Ciprian - ”Cip” (în fotografia de la sfârșitul povestirii)
Era odată un băieţel, pe nume Ciprian (i se spunea Cip), care avea un prieten, un vrăbioi, căruia i se spunea Cirip. Cip şi Cirip. Vrăbioiul, deşi la început fusese mai ruşinos, căpătase curaj, pentru că în fiecare dimineaţă ciocănea la geamul prietenului său, ca să ceară firimituri şi seminţe.
Vai de Cip dacă ar fi uitat ! Vrăbioiul atunci se înfoia, îl certa pe limba păsărească, şi nu tăcea până când nu i se făcea dreptate. La prânz, venea iar. Şi seara, venea iar. Se cam învăţase cu nărav, vrăbioiul, se şi îngrăşase, devenise obraznic cu suratele vrăbiuţe, nu le poftea şi pe ele la festinul zilnic..., ci le lăsa ca să alerge după râme şi gâze... Doar el, el şi numai el, era preferatul lui Cip. El, marele Cirip, vrăbioiul norocos.
Norocos, norocos, până să se mute Cip din cartier...
Într-o zi, Cirip a făcut scandal degeaba. Absolut degeaba. Nici micul dejun, nici prânzul, nici cina nu au mai venit. Livrare ... oprită. Până la urmă, flămând, vrăbioiul s-a mulţumit cu un gândăcel. Chiar îi uitase gustul. A doua zi, la fel. A treia zi... identic. Vrăbioiul era taaare nemulţumit. Unde-i Cip ? Apoi a văzut că ... nu mai e Cip, când o gospodină a scuturat pe geam o pătură - iar gospodina aceea era total necunoscută lui Cirip.
E drept, Cip a încercat să-i spună lui Cirip că va pleca. Numai că Cirip nu a fost atent la el, ci la mâncare. De aceea nu a înţeles nimic şi s-a trezit... fără prieten.
A urmat o perioadă grea pentru Cirip. Readaptarea la viaţa vrăbiuţelor. Celelalte chicoteau pe seama lui, pentru că mai înainte îl invidiaseră. Se zbătea Cirip să găsească ceva de soi... În numai o săptămână a slăbit şi a renunţat cu totul să mai facă de-ale lui la geamul noilor locatari. Abia acum i s-a făcut dor şi de Cip. Nu doar de firimiturile lui (gustoase...), nici doar de seminţele lui (foarte gustoase...). Ci de Cip, ca de băiatul care îl privea cu drag şi care nu-l speria niciodată.
Şi vrăbiuțele, au râs de el ce-au râs, după care l-au lăsat în pace. Au văzut şi ele că e trist şi zăpăcit şi au înţeles că e greu pentru el. Una dintre ele chiar l-a îndrăgit mai mult...
Lui Cirip nu-i era bine. Nu pot să vă spun, în plus, decât că şi lui Cip îi era dor de zgomotosul şi lacomul vrăbioi.
- Mami, te rog, fă ceva, că doar e poveste, ca să se reîntâlnească aceşti doi prieteni ! Nu-mi place o poveste tristăăăă ! Te roggg !
- Ei, nu-i corect să mă influenţezi. Lasă povestea... cum curge. De unde ştii tu că e tristă până la sfârşit ? Nu e, fii liniştit.
Vrăbioiul Cirip s-a mângâiat, după ce şi-a luat-o de soaţă pe vrăbiuţa Ciripa. Era responsabil, acum. Ciripa voia să-i facă puişori... Avea mai multă muncă, mai multă hrană de căutat. Dar era mai fericit. Un singur lucru îi lipsea: să-l mai vadă, măcar o dată, pe Cip, ca să-şi ia rămas bun.
A trecut timpul... Ciripa are puişori măricei. Cirip e foarte îngrijorat, pentru că în zonă s-au înmulţit pisicile. Trebuie maaare grijă, maaare atenţie. E încordat şi dă mereu de veste dacă e o primejdie. Nu mai are timp să se gândească la nimic altceva, nici măcar la Cip. Doar că... Cip se mai gândeşte la el şi ştie sigur unde să-l găsească. Aşa că într-o zi, Cip a trecut pe la vechea lui locuinţă şi s-a dus lângă grădina blocului. A privit la vrăbiuţele din copac şi a aşteptat să-l recunoască... el pe Cirip sau Cirip pe el.
A stat el ce-a stat... până când deasupra lui a început să se rotească, într-adevăr, un vrăbioi. Dar... parcă nu era Cip! Era unul slab şi... nu înfoiat, nu aşa mândru, cum era Cirip. Totuşi, el era. Bietul Cirip !
Cirip e vesel acum. Și-a luat rămas bun de la prietenul său. I-a ciugulit din palmă câteva grăuncioare şi i-a arătat-o pe Ciripa. Puii sunt încă mici, nu pot zbura. Dar Cip a înţeles că Cirip are o familie. Îl va mai vizita. Se vor mai vedea, Cip va mai trece pe acolo. Situaţia e ok.
- Și nu vorbeşte nicio pasăre? Nu apare niciun balaur? Cum e asta o poveste ?
- Preferi să apară „balaurul" Miaunilă, care să mănânce puii Ciripei ? Sau preferi să fie chiar o poveste, în care puii au crescut mari şi ei, iar Cip şi Cirip au rămas buni prieteni ?
- Nuuu, nu cu balaurul Miaunilă ! !! E bine aşa !
Ei... E frumoasă prietenia. Și rară. E rară şi între oameni, d-apoi între oameni şi păsări. Chiar sper ca prietenia să nu rămână doar o poveste frumoasă pentru copii... Știi tu, fiule, putem pleca, ne putem muta, putem creşte, dar în suflet avem loc să păstrăm prietenia pentru cei dragi. Ne-a dat Dumnezeu loc mult în inimă, pentru dragoste curată... Acesta e castelul din povestea de azi: palatul inimii, în care se ascunde Doamna Prietenie. Mai iese din când în când la geam, să hrănească o vrăbiuţă...
