Dimitrie Bolintineanu 1825 - 1872
MUMA LUI ȘTEFAN CEL MARE
Pe o stâncă neagră, într-un vechi castel,
Unde cură-n poale un râu mititel,
Plânge și suspină tânăra domniță,
Dulce și suavă ca o garofiță;
Căci în bătălie soțul ei dorit
A plecat cu oastea și n-a mai venit.
Ochii săi albaștri ard în lacrimele
Cum lucesc în rouă două viorele;
Buclele-i de aur cad pe albu-i sân,
Rozele și crinii pe față-i se-ngân
Însă doamna soacră lângă ea veghează
Și cu dulci cuvinte o îmbărbătează.
Un orologiu sună noaptea jumătate,
În castel în poartă oare cine bate ?
- ”Eu sunt, bună maică, fiul tău dorit;
Eu, și de la oaste mă întorc rănit.
Soartanoastră fuse crudă astă dată:
Mica mea oștire fuge sfărâmată.
Dar deschideți poarta...Turcii mă-ncongior...
Vântul suflă rece...ranele mă dor !”
Tânăra domniță la fereastră sare.
- „Ce faci tu, copilă ?” zice doamna mare.
Apoi ea la poartă atunci a ieșit
Și-n tăcerea nopții astfel i-a vorbit:
- „ Ce spui tu, streine ? Ștefan e departe,
Brațul său prin taberi mii de morți împarte,
Eu sunt a sa mumă; el e fiul meu;
De ești tu acela, nu-ți sunt mumă eu !
Însă dacă cerul, vrând să-ngreuieze
Anii vieței mele și să mă-ntristeze,
Nobilul său suflet astfel l-a schimbat,
Dacă tu ești Ștefan cu adevărat,
Apoi tu aice fără biruință
Nu poți ca să intri cu a mea voință.
Du-te la oștire ! pentru țară mori !
Și-ți va fi mormântul coronat cu flori !”
Ștefan se întoarce și din cornu-i sună,
Oastea lui zdrobită de prin văi adună,
Lupta iar începe...dușmanii zdrobiți
Cad ca niște spice de securi loviți.
Ștefan cel Mare 1433 - 1504
Domn al Moldovei 1457 - 1504
MIRCEA LA BĂTAIE
Armia maghiară țara a-nvelit;
Soarele văzând-o a îngălbenit.
Dar bătrânul Mircea nu se înspăimântă;
Cu o mică ceată de voinici s-avântă.
Nu că el voiește țara a scăpa;
Ci va să-mplinească datoria sa.
Unde este timpul cel de bărbăție
Când murea românul pentru-o datorie !
Pe un cal ce mușcă spuma în zăbală
Printre zi și noapte el și face cale.
-„Frații mei, vorbește falnicul bătrân,
Dumnezeu voit-a ca să mor român,
Cel ce-a sa viață țărei sale-nchină,
Piere ca lumina într-a sa lumină.
Ce e-n viața țărei viața unui om ?
Ce e-n primăvară floarea unui pom ?
Ceea ce prin stele este stelioară
Și-n nemărginire un minut ce zboară
Șoimul când se vede prins de vânător,
Spun că își sfărâmă cuib și puișori,
Astfel decât lanțul brațul să le-ncingă
Ce-i român, ce-i nobil, astăzi să se stingă.”
Mircea cel Bătrân 1355 - 1418
Domn al Țării Românești între:
23 sept. 1386 - noiembrie 1394 (sau 1395)
și
ianuarie 1397 - 31 ianuarie 1418
MIRCEA CEL MARE ȘI SOLII
Într-o sală-ntinsă, printre căpitani,
Stă pe tronu-i Mircea încărcat de ani.
Astfel printre trestii tinere-nverzite
Un stejar întinde brațe veștejite,
Astfel dupe dealuri verzi și numai flori,
Stă bătrânul munte albit de ninsori.
Curtea este plină, țara în mișcare,
Soli trimiși de Poartă vin la adunare.
Toți stau jos - mic, mare, tânăr și bătrân...
Era nobil omul când era român.
Solii dau firmanul. Mircea îl citește,
Apoi, cu mărire, astfel le vorbește:
- „Padișahul vostru, nu mă îndoiesc,
Va să facă țara un pământ turcesc,
Pacea ce-mi propune este o sclavie
Până ce românul să se bată știe !”
La aceste vorbe sala-a răsunat,
Dar un sol îndată vorba a luat.
-„Tu, ce într-această nație creștină
Strălucești ca ziua într-a ta lumină,
Tu, o, doamne, cărui patru țări se-nchin,
Allah să te ție, dar ești un hain !”
În murmură surdă vorbele-i se-neacă,
Cavalerii trage spadele din teacă.
Mircea se-ndreptează iute către ei:
-”Respectați solia, căpitanii mei !”
Apoi către solii Porții el vorbește
-„ Voi prin care șahul astăzi mă cinstește !
Mircea se înclină de ani obosit,
Însă al său suflet nu e-mbătrânit;
Ochii săi sub gene albe și stufoase
Cu greu mai îndreaptă săgeți veninoase;
Dar cu toate astea fieru-i va lovi,
Ș-albele lui gene încă n-or clipi.
Cela ce se bate pentru a lui țară
Sufletu-i e focul soarelui de vară.
-„ Mergeți la sultanul care va trimis,
Ș-orice drum de pace spuneți că e-nchis !”
Apoi către curte domnul se îndreaptă.
-„Fericirea țării de la noi s-așteaptă.
De deșarte vise să nu ne-nșelăm.
Moarte și sclavie la străini aflăm.
Viitor de aur țara noastră are
Și prevăz prin secoli a ei înălțare.
Însă mai-nainte trebuie să știm
Pentru ea cu toții martiri să murim !
Căci fără aceasta lanțul ne va strânge
Și nu vom ști încă nici chiar a ne plânge !”
Pictură de Theodor Aman - Vlad Țepeș și solii turci
