Exista cândva...
Da, nu vă mai mirați de pe acum, exista odată un mușuroi de termite aflat, din pură întâmplare, într-o grădină părăsită de la tropice. Aceste termite erau de un neam deosebit: vorbeu ! A, să nu vă mai mirați nici de acest lucru. Pentru că nici măcar nu erau unice ! Ca să vă convingeți de adevărul acestei povestiri, vă voi preciza că în această grădină părăsită...mai exista un mușuroi, tot de termite, tot vorbitoare, cu singura diferență că, dacă le întrebai : ” Ce este mai folositor, soarele sau luna ?”, răspundeau pe dată:”Soarele, bineînțeles !”
Până aici, toate bune, numai că termitele din celălalt mușuroi, la aceeași întrebare, răspundeau fără preget: ”Ce, nu știai ? Binențeles, luna !” Poate pentru că ieșeau după hrană mai ales noaptea.
Problema care s-a ivit a fost desigur foarte discutată și vă pot spune că între cele două triburi s-a iscat de-a lungul anilor o vrăjmășie de moarte.
De ce ? Din diferența de păreri. Și iar de ce ? Vă voi răspunde: Nu știu !
Știu numai ca între tribul mușuroiului din nord și cel al mușuroiului din sud - fiindcă triburile erau astfel așezate - mocnea o veche dușmănie.
O scânteie în calea vântului potrivnic ar fi fost gata să aprindă focul ce mocnea sub frunze, așa că războiul n-a putut fi evitat. Pretextul ? Ghiciți-l !
Luna, care într-o zi a eclipsat soarele...Vedeți doar, termitele erau pasionate și de astronomie...Cică unele au spus că Luna rivalelor le-a întunecat pe nedrept soarele. Celelalte spuneau că așa le trebuie, la care primele replicau că le vor arăta ele dușmancelor când va fi următoarea eclipsă de soare. Vrăjmașele spuneau că numai să încerce...Și așa s-a pornit pe neașteptate un război nimicitor.
Căci, precum am spus, termitele în cauză erau foarte evoluate și deci, cunoșteau la perfecție electronica, cibernetica, tehnica nucleară și altele; erau în stare să producă miniaruncătoarele de bombe cu aceeași ușurință cu care ar fi făcut jucării pentru copii. Și tot ca într-un joc, cineva a aruncat în mușuroiul dușman o bombă ce a explodat îngrozitor, făcând victime a nesocotinței milioane de vieți de termite. Și drept răspuns, un cap încoronat al termitelor bombardate a poruncit să se trimită o altă bombiță în capul adversarilor.
Și tot așa, jocul a continuat până când n-a mai rămas în viață decât o biată termită invalidă, care, când am dorit s-o întreb cum a decurs lupta, a decedat sărmana.
Nu pot decât să las cititorii să bănuiască singuri cum s-a petrecut catastrofa, dacă le-ar mai folosi la ceva.
Anii au trecut în zbor, purtați pe aripile neobosite ale timpului rătăcitor. Și într-o bună zi, un micuț și drăgălaș copil s-a apropiat stingher și curios de acea grădină mereu părăsită. Și aplecându-se peste gardul rupt, s-a întrebat:
- Or fi existat aici oare, într-adevăr termite vorbitoare ?!? Așa spunea stră-stră-străbunicul meu. Mai știi ?
