SĂ NE JUCĂM CU NASTURI

FATA SĂRACULUI CEA ISTEAȚĂ de Petre Ispirescu

A fost odată ca niciodată etc.

A fost odată un om și o femeie. Ei erau atât de săraci, încât n-aveau după ce bea apă. Nici tu casă, nici tu masă, nimic, nimic, dară nimic n-aveau după sufletul lor. Muncea bietul om de dimineața până seara târziu, alături cu muierea, de-i treceau nădușelele, și ca să dea și ei în spor, ba.

Se ținea, vezi, norocul după dânșii ca pulberea după câini, cum se zice.

Umblau cu tărăbuțele de colo până colo, și ca să se statornicească și ei la un loc, nu găseau. Căci cine era să-i priimească pe ei, doi calici, cu leaota de copii după dânșii?!

Adică uitasem să vă spui. Aveau acești oameni o spuză de copii. Din acești copii, cei mai mari erau numai fete, iară băieții erau mărunței și stau lângă dânșii ca ulcelușele.

Să nu vă fi dus Dumnezeu vrodată să fiți față când venea omul de la muncă, că v-ați fi luat câmpii. Ieșeau toți afară înaintea lui, jigăriți și hărtăniți, ca niște netoți, subțiratici și pițigăiați, mă rog, leșinați de foame, și tăbărau pe bietul om cu gura: tată, mi-e foame, tată, mor de foame.

Tatăl lor se zăpăcea și nu știa către care să se întoarcă mai întâi și le da toată agoniseala lui dintr-o zi. Dară de unde să le ajungă ce brumă le aducea el? Abia puneau p-o măsea.

Bietul tat' său și biată mă-sa de multe ori se culcau nemâncați. Li se rupea inima de milă dară n-aveau încotro. Și ca să-și liniștească copiii, el le făgăduia că a doua zi are să le aducă mai mult. Astfel, mai cu șoșele, mai cu momele, adormeau și bieții copii, cu nădejde că a doua zi are să fie mai bine.

Dintre toți copiii, fata cea mai mare era mai tăcută și mai cu judecată. Ea rămânea cu surorile și frații cei mai mici când se duceau părinții la muncă, vedea de dânșii, îi muștruluia și îi povățuia să fie mai cu răbdare, mai îngăduitori, ca să nu se amărască până într-atât părinții. Dară, bate toba la urechea surdului. Adecă, de! Ce să zici? Ar fi fost și ei, poate, mai îngăduitori, și mai cu răbdare, dară burta le da ghies și îi făcea de multe ori să fie neînțelegători.

Într-acestea, boierului pe moșia căruia se afla acești oameni, caÊși urgisiți de Dumnezeu, i se făcu milă de ei și, într-o zi, când veni să se roage pentru sălaș, el îi zise:

– Omule, te văz harnic, muncești de te spetești, și două în tei te văz că nu poți lega. Iată, eu mă îndur și-ți dau un petec de loc, să fie de veci al tău. Du-te de-ți alege petecul ce-ți va plăcea și apucă-te numaidecât să-ți faci un bordei.

– Bogdaproste, cucoane, și Dumnezeu să priimească. De unde dai să izvorască, răspunse bietul om.

Se duse de-și alese un petec de loc și până în seară groapa pentru bordei o și dete gata.

Nepartea lui. Cum se brodi ca locul ce-și alesese să fie alături cu al unui țăran bogat și mândru de nu-i ajungea cineva cu prăjina la nas.

Peste noapte, nu știu cum se făcu, nu știu cum se drese, că o vită d-ale bogatului căzu în groapă și muri.

A doua zi de dimineață, bogatul, văzându-și vita moartă, sări cu gura mare asupra săracului, îl luă de piept și cu el târâș se duse la curtea boierului, să le facă judecată.

Boierul se miră când îl văzu și-i întrebă ce caută?

Țăranul cel bogat zise:

– Boierule, acest prăpădit de om, venetic în satul nostru, n-ar mai avea parte de el! după ce ți-ai făcut pomană de i-ai dat un petec de loc, el tocmai lângă mine și-a ales să-și facă bordei! Una la mână. Bagă de seamă că, după ce e sărac, apoi e și cu nasul pe sus. Al doilea, groapa ce și-a făcut pentru bordei, după ce că e mare foarte, apoi n-a avut grije să o acopere peste noapte cu ceva, numai ca să-mi facă mie pagubă, și mi-a căzut o vită într-însa de și-a rupt junghietura. Judecă d-ta acum, nu e dator să mi-o plătească? El zice că n-are cu ce. Și ce-mi pasă mie de asta?

– Boierule, răspunse și săracul umilit și cu lacrămile în ochi cât pumnul. Boierule, n-am ce zice, omoară-mă, spânzură-mă, n-am ce face daca a dat păcatul peste mine. Așa este cum zice bogătașul meu vecin. Și fiindcă lui Dumnezeu îi place dreptul, drept să-ți spui ce e drept: am săpat groapă, și o groapă mare, ca să încapă bordeiul pe toți ai mei, dară nici că m-am gândit ca să-i aduc pagubă. Și nici n-a fost la sufletul meu cugetul de mândrie, căci n-aveam pe ce mă mândri, când mi-am ales loc lângă d-lui. Acum lumineze-vă Dumnezeu, boierule, și judecați după dreptate.

Boierul sta în cumpănă. Nu știa cui să dea dreptate. Vedea el că săracul a căzut în păcate, dară fără voie. După ce se gândi el nițel, zise:

– Bre, oameni buni! Eu am să vă fac trei întrebări; cine le va dezlega mai bine, a aceluia să fie dreptatea. Vă dau răgaz de trei zile, gândiți-vă. După trei zile să veniți și să-mi ghiciți întrebările. Țineți minte bine. Întâia întrebare sună așa:

Ce este mai gras în lume?

A doua:

Ce este mai bun?

Și a treia:

Ce aleargă mai iute?

Aide, duceți-vă acum. Dară să mai știți una: daca nici unul din voi nu va ghici vreuna din întrebările mele, să știți că unde vă stau picioarele o să vă stea și capetele.

Amândoi împricinații se întoarseră la casele lor. Bogătașul, lăudându-se că el are să ghicească, fiincă ce lucru poate fi mai ușor decât a spune că porcul său din ogradă este mai gras, deoarece stă slănina pe dânsul de o palmă; iară săracul plângea de potopea pământul, gândindu-se ca ce o să spuie el.

Daca ajunseră fiecare la ai săi, bogătașul era vesel că are să-și câștige pricina, iară săracul se puse pe gânduri și tot ofta. Copiii se adunară pe lângă dânsul, se uita, dară nu cutezau să-l întrebe ceva. Începură și ei a plânge; și se făcu acolo la dânșii o plângere și o jelanie de te luau fiori de milă.

Numai fata cea mai mare își luă inima în dinți și-l întrebă ce are de este așa de trist?

– Ce să am, fata mea? Iacă păcate de la Dumnezeu. Boierul ne-a îndatorat să-i ghicim niște întrebări pe cari nici oamenii cei procopsiți nu i le-ar putea spune, necum un sărman prost ca mine.

– Ci spune-ne și nouă, că doară d-om putea să-ți dăm vrun ajutor.

– Ca ce ajutor ați putea voi să-mi dați, voi care nu știți încă nici cum se mănâncă mămăliga.

– Te miră, tată, la ce am putea fi buni și noi. Și apoi ce strică daca ne vei spune și nouă?

Atunci săracul zise:

– Iacă, iacă, iacă ce ne-a zis boierul să ghicim; căci de unde nu, ne va sta capul unde ne stau tălpile.

Fata cea mare se puse pe gânduri și, după ce mai cugetă ea ce mai cugetă, se apropie de tată-său și îi zise:

– Ia lasă, tată, nu mai fi așa de mâhnit. Nu ne lasă Dumnezeu pe noi să pierim. Când te vei duce la boierul să-i dai răspuns, ți-oi spune și eu ceva. Și poate că va da Dumnezeu să scapi cu față curată dinaintea lui.

Săracul păru a se mângâia oarecum; dară numai inima lui știa. Nu voia, vezi, să-și mai mâhnească și copiii.

În dimineața când fu a se înfățișa la boierul ca să-i ghicească întrebările, fie-sa îi spuse ca ce să răspunză. Săracul se arăta a fi mulțumit, dară se îndoia.

Se înfățișă înaintea boierului. Bogătașul, mândru și cu pieptul deschis; săracul umilit și strâns la piept de sta să-i crape sumanul cel zdrențuit de pe dânsul.

Boierul întrebă pe bogătaș:

– Ei, bade, ce este mai gras pe lumea asta?

Bogătașul răspunse cu coraj:

– Apoi de, cucoane, ce să fie mai gras decât porcul meu din ogradă, care are grăsimea pe el de o palmă de groasă.

– Minciuni spui, răspunse boierul.

Și întrebând și pe săracul, el răspunse cu sfială:

– Apoi de, cucoane, eu zic cu mintea mea a proastă că pământul să fie mai gras pe lumea asta, că el ne dă toate bunătățile pe cari le avem.

– Așa este, răspunse boierul.

Acum zise bogătașului iară:

– Ce aleargă mai iute pe lumea asta?

– Armăsarul meu, cucoane, răspunse bogătașul, că aleargă peste văi și dealuri, când îi dau drumul, de nu-i vezi copitele.

– Apoi de, cucoane, capul meu nu mă duce așa departe, fără decât dau cu socoteală că nimic nu aleargă așa de iute ca gândul, răspunse și săracul.

– Tu ai dreptate. Cela aiurează.

În cele din urmă, mai întrebă o dată pe bogătaș:

– Ce este mai bun pe lumea asta?

– Nimic nu este mai bun pe lumea asta, milostive stăpâne, răspunse el, ca judecata cea dreaptă a măriei tale.

– Eu, boierule, cu prostia mea mă duce gândul să crez că nimic nu e mai bun pe lumea asta ca Dumnezeu, care ne sufere pe lume cu toate răutățile noastre.

– Adevărat, așa este, zise boierul.

Și, întorcându-se către bogătaș, adăogă:

– Ieși afară, țăran viclean și mojic ce ești, sau pui acum de-ți trage la tălpi atâta cât nu poți duce.

Bogătașul ieși cu coada între picioare.

Și chemând mai aproape pe sărac, îl întrebă cu un grai blajin:

– Spune-mi, bre, omule, cine te-a învățat pe tine să răspunzi așa de potrivit, căci din capul tău ăla secu nu crez să fi ieșit așa cuvinte înțelepte.

Bietul sărac se cam codea. Nu-i venea să spuie drept, de teamă să nu pățească ceva. Dară daca se văzu încolțit, spuse tot adevărul precum era.

Atunci boierul, mirându-se în sine de iscusința fetei săracului, îi porunci ca a doua zi să vie cu fata la curtea boierească. Ea să fie nici îmbrăcată, nici dezbrăcată, nici călare, nici pe jos, nici pe drum, nici pe lângă drum.

Cum auzi săracul unele ca acestea, începu a se boci și a se văicăra, de nu-ți venea să-l mai auzi, și se întoarse la ai săi.

Fata cea mare, când auzi cele ce îi spuse:

– Nu te teme, tătucă, îi zise ea, că-i viu eu lui de hac! Numai să-mi cauți două mâțe.

Cum se făcu dimineață, fata aruncă pe dânsa un volog (plasă), luă mâțele la subțiori, încălecă pe un țap și plecă la curtea boierească.

Mergând astfel pe drum, ea nu era nici călare, nici pe jos, căci îi da de pământ când un picior, când altul, țapul fiind pitic; umbla ni pe drum, ni pe lângă drum, căci țapul nu ținea drumul drept. Aci trecea pe lângă câte un gard să apuce câte vrun lăstar de la vrun pomișor; aci trecea de cealaltă parte. Nu era nici îmbrăcată, nici dezbrăcată cu vologul aruncat pe dânsa.

Și așa, cu chiu cu vai, ajunse la curtea boierească. Când o văzură boierul și oamenii curții, venind așa, încremeniră. Boierul, vezi, nu voia să se dea rămas, și porunci să dea drumul la doi zăvozi ce-i ținea la curte în lanț. Aceștia, cum văzură alaiul cu care venea fata săracului, se repeziră la dânsa, dară ea dete drumul îndată mâțelor și zăvozii se luară după dânsele, iară fata săracului ajunse la scara boierească așa precum îi poruncise boierul.

Văzând și această iscusință a fetei, boierul n-avu încotro și fu nevoit s-o priimească. Atunci porunci să o fereduiască (să o îmbăieze), o îmbrăcă cu niște haine ca de mireasă și hotărî să o dea după un fecior ce-l avea boierul pe lângă dânsul, care îl slujea cu credință.

După ce o văzu boierul curățită și ferchezuită ca o mireasă, și cum avea și ea pe vino-încoace, i se păru mai frumoasă de cum era atunci; ce-i abătu lui, că pofti să o aibă el de nevastă, mai cu seamă că era burlac, și se cunună cu dânsa. Mai-nainte de a se cununa, boierul zise dânsei:

– Eu te iau de soție; dară să știi că tu n-ai voie să judeci niciodată fără de mine.

Ea priimi.

După ce trecu cât trecu de la cununia lor, boierul se duse o dată în treaba lui pe moșie. În lipsa lui veniră doi țărani cu o prigonire la curte. Aflând că boierul nu este acasă, și văzând pe cuconița într-un cerdac, ei începură să se jeluiască la dânsa. Ea asculta și tăcea.

Unul zise:

– Aveam să mă duc până în cutare loc, însă o roată de la căruță mi se stricase. Nu-mi puteam înhăma iapa la căruța cu trei roate, mai cu seamă că era a făta. Atunci m-am rugat de vecinul meu, ăsta care e de față, să-mi împrumute el o roată. El, ce e drept, aseară mi-a împrumutat roata ce i-am cerut, cu gând ca azi până în ziuă să mă duc la treaba mea. Când, ce să vedeți, cinstiți boieri?
Astă-noapte mi-a fătat iapa un mânz.

Țăranul cel cu roata îi tăie cuvântul și zise și el:

– Nu-l credeți, cucoană, să vă ție Dumnezeu! Roata mea a fătat mânzul.

Cucoana asculta din cerdac și tăcea.

Țăranii așteptară ce mai așteptară și, daca văzură că cucoana nu le face nici o judecată, întrebară:

– Da' unde-i dus boierul, cucoană?

– Ia, s-a dus, răspunse ea, să vază un lac de mălai ce-l avem pe marginea unui iaz, că în toate nopțile ies broaștele dintr-însul și mănâncă mălaiul.

Țăranii se uitară lung și plecară. Ajungând la poarta ogrăzii boierești, ei începură a se întreba unul pe altul:

– Ca ce fel de vorbă fu aia a cucoanei, mă, nea ăsta?

Cum se poate broaștele să mănânce mălaiul?

Ce se sfătuiră ei, ce vorbiră, că numai se întoarseră să întrebe pe cucoană ce vorbă fu aia.

Daca veniră dinaintea cerdacului iară, prinseră a întreba:

– Da' bine, cucoană, ca ce să fie vorba ce ne-ai spus-o? Poate-se ca broaștele să mănânce mălaiul?

– Nu știu daca broaștele poate să mănânce mălai, au ba, răspunse cucoana; dară știu că roata nu poate să fete mânji.

Tocmai atuncea își veniră și țăranii de acasă. Acum înțeleseră șiritenia vorbei cucoanei, se mirară de atâta înțelepciune și se împăcară cum știură ei mai bine.

Viind și boierul acasă, întrebă:

– Cine a mai fost p-aici în lipsa mea? Ce s-a mai petrecut?

– Ce să fie? răspunse ea. Iaca, iaca cine a venit și iacă ce s-a întâmplat cu ei, și ce le-am zis eu.

Boierul, cum auzi, îi zise:

– Fiindcă ai călcat făgăduiala și ai judecat fără mine, nu mai putem trăi amândoi. Ia-ți ce poftești de la mine și ce-ți este mai drag în casa mea, și să te duci la tată-tău acasă.

Cucoana zise:

– Vorbele tale, bărbate, sunt sfinte pentru mine, pentru că de aceea bărbatul este bărbat. Nu sunt vinovată întru nimic, căci n-am judecat pe acei jeluitori, ci le-am spus numai unde este stăpânul lor. Dar daca d-ta găsești cu cale să mă gonești, eu mă supun fără să cârtesc și-ți mulțumesc încă din adâncul sufletului pentru bunătatea ce ai de a mă lăsa să-mi ales ce mi-e mai drag din casa dumitale. Un lucru te mai rog: fiindcă mă gonești, lasă-mă să mă mai veselesc o dată și eu în casa domnului meu și bărbat. Dă o masă și cheamă pe prietenii noștri și cunoscuți să petrecem împreună și să ne chefuim pentru cea din urmă oară.

Boierul se înduplecă și porunci de făcu o masă d-alea înfricoșatele, unde chemă prietenii și pe cei mai de aproape ai lor. Șezură, se înveseliră și se chefuiră cât le cerură inima. Cucoana însă tot îndesa paharele boierului și el tot bea. Și(-i) mai dete unul, și încă unul, până îl făcu cuc. Se îmbătă boierul de se coclise turtă. Atunci și cucoana îl ia frumușel la spinare, fără să mai simță boierul ceva și-l duse la tat-său acasă, unde îl puse pe cuptor de dormi până se trezi.

A doua zi, când se deșteptă, boierul, văzându-se în astfel de hal, întrebă unde se află.

Cucoana îi răspunse:

– La tata acasă. Când m-ai gonit de la d-ta, mi-ai dat voie să iau din casa dumitale ce mi-o fi mai drag. Aceea am și făcut. Nimic nu mi-a fost mai drag decât bărbatul. Nu crez să mă ții de rău pentru că mi l-am luat.

Când auzi boierul asemenea vorbe cu noimă, se gândi ce se gândi, apoi răspunse:

– Aidem, nevastă, acasă, și să trăim ca în sân de rai; acum pricep eu ce odor de femei am dobândit.

Și m-am suit pe o șea

Și am spus-o așa.

M-am suit pe o roată

Și am spus-o toată.

HRISTOS A ÎNVIAT ! Tuturor vă doresc sărbători pascale pline de Recunoștință și Iubire !

PAGINI DE COLORAT CU TEMATICĂ PASCALĂ

SĂ NE JUCĂM CU PETALE DE FLORI - MOZAIC

SOSIREA RÂNDUNICII de George Coșbuc

SOSIREA  RÂNDUNICII de  George  Coșbuc Rândunica a sosit, Primăvara vine.  Iată mugurii-nfloresc, Grădinițele-nfloresc, Tot e viu și-ntinerit Căci e cald și bine.  Ger, zăpadă, tot s-a dus Primăvara vine. Răsărit-au mândre flori Și prin zări se văd cocori. Verde-i jos, senin e sus Căci e cald și bine !

POVEȘTI MORALE de Petre Ispirescu - JUDECATA VULPEI

Un om, odată, mergea la treaba lui prin niște munți.



Alăturea drumului aude un glas milogindu-se și grăind:



— Fă-ți milă și pomană, creștine, și mă scapă de la pieire.
— Cine ești tu, și unde te afli ?
— Ia, aici, aici, în văgăuna asta. Fă bine, așa să trăiești, și dă la o parte piatra de d-asupra.
Omul caută în dreapta, caută în stânga și dă de văgăună, d-asupra căreia era un pietroi mare.
Ce să vezi d-ta ? Acolo era culcușul unui balaur. Pe când se afla încolăcit și dormea, iată că un colț de piatră, groaznic de mare, se desface din munte și, prăvălindu-se la vale, cade drept peste văgăuna balaurului și-l închide acolo. Șarpele, svâc ! În sus svâc ! În jos, ca să iasă. Aș ! unde era pomana aia ? Piatra mare astupa intrarea văgăunei de nu rămăsese loc deschis nici cât să bagi degetul. Se zvârcolea balaurul în ghiara morții de foame, de sete și de osteneală, și ca să scape d-acolo era peste poate.



Rugăciunile șarpelui înmuie inima omului și acesta, înduioșit de nenorocirea bietului șarpe, se pune de caută o pârghie, se luptă cu bolovanul de piatră și, încet, încet, îl dete nițel la o parte de d-asupra văgăunei, atât cât putu șarpele să iasă.



— Bogdaproste ! că mai văzui o dată lumina soarelui, mai pot să răsuflu și eu în voie, zise balaurul. Gătește-te acuma, omule, că am să te mănânc. Nu mai pot, uite, de foame, sunt lihnit de la inimă.



— Ce stai tu de vorbești, balaure ? D-apoi eu ți-am făcut bine. Asta să-mi fie oare răsplata ?



— Bine, nebine, nu voi să știu. Răsplătire la noi nu scrie.



Și deodată se încovrigă împrejurul omului și-l coprinse, de acesta nu se mai putea mișca din loc.



— Stăi, frate, mai zise omul; astfel ți-e dreptatea ? Eu nu mă cunosc vinovat cu nimic. Să mergem la judecată.



— Să mergem, dacă vrei judecată. Dară eu îți spui că o să pierzi. Totuși, ca să nu poți a te plânge că te-am mâncat pe nedrept, aidem și la judecată. Numai grăbește pașii, că mi-e foame de tot.



Și mai slăbind pe om din chingi, acesta apucă pe câmp cu pași grăbiți și tremurând de frică. În calea lor întâlnesc un bou păscând și se îndreptară către dânsul.



— Boule, prinse omul a zice: iacă, iacă, iacă, din ce am scăpat pe șarpele ăsta, și iacă, iacă, iacă, ce umblă el să-mi facă. Cu dreptul e ?



— Dai prea cu dreptul, răspunse boul. Ascultă: eu slujesc pe om de când eram vițel. Nu fu destul că îmi lua laptele, când eram mic, de răbdam de foame, căci n-aveam ce suge; nu e destul că, după ce m-am mărit, trăiam mai mult cu zilele, fără să-mi dea nutreț d-ajuns; iară eu trăgeam la plug, la car și la toate poverile la care mă punea el, fără să cârtesc; acum cică am îmbătrânit, mă lasă pe câmp să mă hrănesc, ca să mă mai îngraș nițel, și apoi să mă vânză la măcelar. Așa este dreptatea omului.



— Auzi, omule ? întrebă balaurul.



— Auz, răspunse omul. Dar să știi că eu nu sunt mulțumit de judecata boului. Să mergem și la altul.



— Poți tu să mergi la câți vei pofti. Eu una știu, că mi-e foame. Însă, ca să nu mai aibi cuvânt de pricinuire, aide, fie, să-mi fac pomană cu tine să mergem și la alt judecător.



Omul, cu inima cât un purice de frică, o ia înainte pe drum și, întâlnind un cal într-o livede, îi zise și lui:



— Calule, iată ce am făcut balaurului acestuia, și iată cum vrea să-mi răsplătească. Cu dreptul e ?



— Da, da, cu tot dreptul, răspunse calul. Dară tu, omule, cum faci dreptate pe pământ ? Nu care cumva oare te socotești a fi mai breaz ? Noi slujim la stăpânul nostru din tată în fiu. Cînd eram mic, copiii lui se jucau cu mine și îi purtam în spinare. După ce m-am mărit, din câte primejdii nu l-am scăpat ! și cât am mai muncit, amărâtul de mine ! Mai de multe ori flămând decât sătul, ajunsesem într-un rând să zac pe coaste de foame și de neîngrijire. Acum mă găsește că prea sunt bătrân. Mi-a dat drumul să pasc în voie pînă să-și găsească timp, să-mi dea cu parul în cap, să mă omoare, ca să-mi ia pielea.

Astfel este răsplata omenească pe pământ.


— Auzi, tu, omule ? zise balaurul.



— Auz, răspunse omul. Și cu toate astea eu nu sunt mulțumit de judecată. Să mergem și la al treilea să ne judecăm. Ascultă-mi și astă rugăciune, să te ție Dumnezeu.



— Ei, apoi te-ai prea trecut ! Multe ai voi d-ta. Și deși-mi vine leșin de foame, iată mă înduplec și de astă dată, numai și numai să nu-ți mai rămâie nici un cuvânt de bârfeală, și să-ți tacă fleoanca. Aidem și la al treilea judecător.



Mai mergând ei ce mai merse, întâlniră o vulpe



— Vulpe, începe omul a zice, iată ce bine am făcut eu balaurului acestuia, și iată ce rău va să-mi facă el mie. Cu dreptul e ? Judecă tu !



— Ce ai zis, ce ai zis ? întrebă vulpea.



Omul îi mai spuse încă o dată focul ce-l ardea.



— Ca să judec, trebuie să merg la fața locului, să văz eu cu ochii mei și să auz cu urechile mele. Altfel nu știu să judec.



Se învoiră și plecară câte trei la fața locului. Și, ajungând aici, începu omul să spuie șiritenia pricinei:



— Iacă, ici în văgăuna asta ședea balaurul încolăcit, și pietroiul ăsta năpraznicul, căzând din munte, îi astupă ieșirea. Trecând eu p-aici, șarpele să rugă să-l scap de pieire. Eu, prostul, vrui să-i fac bine, mă luptai, dădui bolovanul nițel la o parte și-i făcui loc să iasă. El, dacă ieși, mă coprinse, cum îl vezi, încolăcindu-se preste mădularele mele și voiește să mă mănânce.



— Așa este, balaure ?



— Așa da ! Fiindcă astfel cere dreptatea.



Vulpea se gândi nițel și răspunse:



— Măi, frate, deslușiți-mă bine, că eu nu pricep așa advocățește. Spune, omule, șiritenia din capul locului, și arată-mi și cu mâna.



Omul începu din nou să spuie și cu gura, să arate și cu mâna.



— Iată, în văgăuna asta de ici, pe care o vezi cu ochii, sta șarpele încolăcit și astupat acolo de pietroiul ăla maa…



— În văgăuna asta, ziseși, întrerupse vulpea. Ce smintit ești, mă ! Nu se poate una ca asta, spune drept, omule.



— Drept spui.



— Așa este, balaure ?



— Tocmai precum spune omul.



— Fie, că mie nu-mi vine să crez că poate să încapă o așa namilă de trup într-o văgăună atât de micuță. Trebuie să văz cu ochii mei, ca să crez.



Șarpele vru să încredințeze pe vulpe. Se descovrigă de pe om, se târăște, se strecoară în văgăună, încet, încet, încolăcindu-se ca să încapă. În vremea asta vulpea face un semn cu ochiul omului. Acesta o pricepe. Și tocmai când balaurul zicea vulpei:



— Acum vezi ?



— Văz.



— Ei, crezi ?



— Crez.



— Judecă după dreptate.



— După dreptate judec.



Omul puse umărul, se opinti cu deznădăjduire, date piatra la loc, și clapc ! acoperi văgăuna din nou.



Vulpea zice:



— Așa cere dreptatea.