MĂRȚIȘORUL
Măriuţa
trăieşte în căsuţa bunicii de la marginea satului. Alături e câmpia şi
atunci când îi este urât - unde să se joace fetiţa dacă nu pe câmpie ?
Floricelele, fluturaşii, albinuţele, iarba, arbuştii, un iepuraş
năstruşnic cu urechiuşele lungi pe care l-a poreclit Hazlică - toţi sunt
prietenii ei. Hazlică are un picioruş beteag. L-au încolţit câinii. Nu
poate alerga ca oricare alt iepuraş. Ca să nu dea de necazuri - şi-a
găsit culcuş sub o tufă de măcieş. Tufa l-a primit cu bunăvoinţă. De
fiecare dată când iepuraşul intră sau iese din adăpost, tufa îşi fereşte
imediat spinii. Acum nimeni nu poate să-i pricinuiască vreun rău, mai
ales că Măriuţa are mare grijă de el. I-a amenajat căsuţa, i-a decorat-o
frumos, ba chiar i-a cerut bunicii un covoraş pe care l-a aşternut pe
pătucul prietenului său. I-a adus o plapumă de lână şi în iernile
friguroase Hazlică nu ştie de frig. Drept recunoştinţă, iepuraşul o
însoţeşte peste tot. Măriuţa pleacă la izvor - el e alături. Fetiţa
aleargă împreună cu fluturaşii şi buburuzele pe câmpie - Hazlică aleargă
în trei picioruşe din urma lor. Şi toţi sunt veseli, bine dispuşi, mai
ales când afară e primăvară şi soarele străluceşte, iar în jur e un
covor verde, verde acoperit de margarete, de flori galbene de păpădie,
de toporaşi parfumaţi. Fiecare fiinţă se bucură de căldura primăverii şi
nu e fluture, albinuţă, gâză sau floare să nu o cunoască pe Măriuţa sau
pe Hazlică. Fluturaşii îi gâdilă iepuraşului urechiuşele şi acesta râde
de se prăpădeşte. Uneori se încâlcesc în părul Măriuţei ca nişte
fundiţe multicolore şi probabil de aici au început toate fetiţele din
lume să poarte imitaţii de fluturaşi în cosiţe. Măriuţa îi culege cu
grijă din plete, îi aşează pe iarbă, nimeni nu se supără, toţi sunt
veseli şi bine dispuşi.
Albinuţele care roiesc ziulica toată pe deasupra florilor, la
întoarcere spre stup, cu picioruşele grele de nectar, numaidecât fac
popas în palma Măriuţei. Ea le sărută, le urează drum bun, muncitoarele
albine ajung cu bine acasă şi cum să nu vii cu miere dulce, tămăduitoare
atunci când răutăcioasa Răceală îi dă târcoale fetiţei ?
Florile dansează împreună cu Măriuţa,
Hazlică nu ţine piept concurenţei, nu e uşor să dansezi dacă ai un
picioruş beteag. În timpul horelor - iepuraşul se aşează în pridvorul
căsuţei, priveşte cu tângă spre dansatoare şi probabil îşi aminteşte de
groaznicele momente prin care a trecut când a fost încolţit de câini. Ca
să nu se lase pradă amintirilor - îşi aduce ghemele de aţă colorată, se
aşează comod şi începe croşetatul. E pasiunea lui cea mare. Croşetează
tot ce vede - flori, gâze, fluturaşi şi mai ales mulţime de morcovi.
Culoarea morcovie e culoarea lui preferată. Şi toporaşii, şi păpădiile
şi albăstrelele în croşetăriile sale sunt portocalii. Doar pe gingaşii
ghiocei îi împleteşte din aţă albă de mătase căci după cum zice el:
Ghiocelul nu-i o floare,
E un fulg de nea pe care
Soarele l-a tot vrăjit
Până fulgul a-nflorit.
Un fulg numaidecât trebuie să fie alb şi nici chiar iepuraşul
nu-şi poate închipui că peste câmpie ar putea să cadă fulguşori
morcovii.
Nimeni nu ştie de unde are Hazlică
dragostea asta pentru croşetat, dar toţi bănuiesc că Măriuţa e de vină.
Fetiţa nu doar croşetează, mânuieşte de minune andrelele, desenează,
coase, iar în serile lungi de iarnă ţese împreună cu bunica sa covoraşe
şi prosoape.
Până vine iarna însă, se bucură de soare,
de aer, de copilărie. Şi e mare lucru să ştii să te bucuri de un răsărit
de soare, de o ploiţă caldă, de zâmbetul unei flori, de fâlfâitul unei
păsărele, de tot ce te înconjoară.
În timpul iernii, Măriuţa e la fel de
fericită căci chiar dacă florile şi fluturaşii dorm, iar o mulţime de
păsări au plecat în ţările calde, au rămas vrăbiuţele care au mare
nevoie de ajutorul ei. Măriuţa merge des pe câmpia acoperită de zăpadă.
Îşi umple coşuleţul cu morcovi, cu foi de varză, pune acolo turte dulci
coapte de bunica, seminţe de grâu şi abia se apropie de căsuţa lui
Hazlică că imediat un stol de vrăbiuţe o înconjoară. Seminţele de grâu
sunt pentru ele. Hazlică ronţăie morcovi, vrăbiuţele ciugulesc din palma
Măriuţei Din cer cad fulgi măşcaţi, albi, pufoşi, se aştern peste
blăniţa gri a iepuraşului şi blăniţa devine albă ca neaua.
- Hazlică, râde fetiţa, ai devenit un iepuraş de zăpadă !
- Nu, zice Hazlică. Sunt acelaşi, doar că blăniţa mea în fiecare
iarnă se înălbeşte. Asta pentru ca nici vulpea, nici un alt animal de
pradă să nu mă observe, să nu mă mănânce. Blăniţa mea e foarte
deşteaptă.
Măriuţa stă de vorbă cu vrăbiuţele, se
joacă cu fulgii, îl sărută pe Hazlică, apoi merge acasă căci o aşteaptă
bunica. Ba chiar bunica, de fiecare dată când fetiţa pleacă în ospeţie
la iepuraş, o supraveghează din depărtare; cu baba iarnă nu e de glumă -
uneori e imprevizibilă.
- În curând va fi iarăşi primăvară, se
gândeşte Măriuţa. Voi merge pe câmpie să culeg ghiocei. Aceste floricele
sunt atât de gingaşe, de plăpânde, toată lumea le aşteaptă şi se
minunează de curajul lor, căci chiar trebuie să ai curaj să înfloreşti
la primele raze de soare, după o iarnă grea şi friguroasă.
Până la întâi martie mai sunt doar câteva
zile, dar stratul de zăpadă e gros, continuă să ningă, perdeaua de fulgi
e atât de deasă încât nu se vede nimic. Troianul ajunge la fereastra
căsuţei lui Hazlică. Iepuraşul se înarmează cu o lopăţică şi iese afară
să cureţe zăpada că doar nu o să aştepte până va fi întroienit cu totul.
- Eh, priveşte el cu necaz. Poimâine e
primăvară, soarele însă nici gând nu are să apară. O fi uitat că e
timpul să-i trezească la viaţă pe ghiocei ? Îi voi aminti. Dar cum ? Şi
imediat îi vine o idee.
Chiar dacă e seară şi se face întuneric, Hazlică vine în cămară,
aprinde felinarul în formă de morcov, cu lumină morcovie şi se pune pe
croşetat. Croşetează mulţi, mulţi ghiocei albi de mătase.
Voi agăţa la pieptul fiecărei vrăbiuţe câte
un ghiocel croşetat, îi voi dărui Măriuţei, Măriuţa le va dărui altor
copii, soarele va vedea şi îşi va aminti de ghioceii care ies la lumină
doar datorită razelor sale.
- Hm... stă în cumpănă el. Cu atâta zăpadă
în jur, soarele ar putea să nu observe nimic. De aceea voi croşeta şi
ghiocei morcovii. Pe ăştia nu are cum să nu-i observe.
Dar a terminat aţa portocalie. În schimb i-au rămas multe
ghemuleţe de aţă roşie. Şi Hazlică nu stă mult pe gânduri. Alături de
ghioceii albi acum sunt o mulţime de ghiocei roşii. Iepuraşul îi leagă
câte doi, unul roşu, altul alb, răsucind două aţe, albă şi roşie, le
numeşte mărţişoare în cinstea primei zile de primăvară şi de întâi
martie toate vrăbiuţele, toţi copilaşii din satul Măriuţei, ba chiar şi
câteva bunicuţe poartă mărţişoare în piept. Ca să-i amintească soarelui
că a sosit timpul ghioceilor.
Soarele se trezeşte, vede ce vede şi vai!
Îşi pune mâinile în cap. S-a cam întrecut cu somnul! E primăvară!
Oamenii poartă ghiocei la piept ! Până şi vrăbiuţele şi-au aninat
ghiocei în pene! Dar de când mă rog ghioceii au devenit roşii ! ?
Nu e timp să afle ce s-a întâmplat. Trebuie
să elibereze pe adevăraţii ghiocei din îmbrăţişarea zăpezii. Foarte
curând lângă căsuţa iepuraşului răsar pâlcuri, pâlcuri de floricele
albe, plăpânde...
- Hazlică,
râde Măriuţa, nu blăniţa ta e foarte deşteaptă, tu eşti foarte deştept!
Lui Hazlică îi pare bine şi zâmbeşte pe sub mustăţi.
De atunci, în fiecare primăvară, de întâi
martie toată lumea poartă mărţişoare. Ca să nu uite soarele că e vremea
vrăjitului...
MAMA ADOPTIVĂ Curca,
o pasăre cam zăpăcită, dar cu o inimă caldă şi bună, în fiecare
dimineaţă îşi duce cârdul de puişori în curtea şcolii ce se află în
vecinătate.
Puişorii curcii sunt patru bobocei-voinicei, trei răţuşte ca nişte
bărcuţe, cinci pui ieşiţi din ouăle ei naturale şi un puişor de găină
negru precum e fundul ceaunului, care piuie, piuie necontenit probabil
fiindu-i frică să nu rămână de cârd. Din această adunătură numai oul de
găină nu fusese clocit de ea. Mama lui, atunci când bietul se ivi pe
lume, nu se ştie de ce începu să-l bată cu clonţul în cap şi să strige
ca o disperată:
- Câr-r-r-r! Câr-r-r-r! Câr-r-r-r! Luaţi-l, luaţi-l de aici! Nu
vedeţi?! Ăsta nu e al meu! Ai mei sunt toţi aurii, frumoşi, el însă e
negru ca un drac! Dacă nu îl duceţi din ochii mei, îl omor!
- De unde atâta ură faţă de un biet puişor, negru ce-i drept, dar nu mai negru decât mama lui adevărată?
Gospodina casei, văzând că se îngroaşă
gluma, luă puişorul şi ne gândind prea mult îl aduse şi îl aşeză alături
de ceilalţi puişori ai curcii. Curca îl privi lung, se foi un pic apoi
făcându-i loc îl acoperi cu aripa sa. Abia atunci sărmanul pui de găină
înţelese ce înseamnă căldura unei aripi protectoare.
În fiecare dimineaţă, după ce stăpâna îi
îndoapă puişorii cu păsat, curca îi ia şi îi duce în curtea şcolii. Vara
aici e iarbă multă mustoasă şi e loc îndeajuns pentru tot păsăretul din
împrejurimi. La umbra unui stejar bătrân, pe o pătură de iarbă verde
tivită cu troscot, nalbă şi romaniţe mirositoare, razele soarelui par
mai puţin fierbinţi. Răţuştele înoată printre florile albe, bobocii
ciugulesc colaci rotunzi de nalbă, puii de curcă, sătuli fiind, abia de
se ating de câte un firicel de iarbă şi doar puiul de găină scormoneşte
cu sârguinţă la rădăcina stejarului.
- Piu, piu, piu! Îşi strigă el frăţiorii. Veniţi iute! Am găsit un viermişor!
Pe
neprins de veste curca îşi întinde neliniştită gâtul, îşi roteşte capul
în toate direcţiile. Puişorii privesc împietriţi, speriaţi fără să ştie
ce se va întâmpla. Brusc alarmă!
- Ciu! Ciu! Ciu! Strigă curca.
Ca
la comandă patru bobocei, trei răţuşte, cinci puişori de curcă şi unul
de găină se fac una cu troscotul, cu florile de romaniţă, cu iarba
înaltă. Sus, deasupra, roteşte un vultur flămând. Adineauri pe peticul
de iarbă erau o mulţime de pui, hrană delicioasă pentru el, acum -
nimic. Unde o fi dispărut? Nedumerit, vulturul continuă să facă
vârtejuri. Curca ţipă şi mai disperată.
- Ihai! Ihai, bulihare! Aleargă într-un
suflet gospodina casei. Vulturul se lasă păgubaş. Pleacă. Imediat din
covorul verde îşi fac apariţia patru căpşoare de boboci, trei de
răţuşcă, cinci de curcă şi unul de găină.
Abia spre seară curca îşi adună odraslele
şi merge spre casă. Ziua s-ar încheia cum nu se poate mai bine dacă la
întoarcere nu i-ar ieşi în cale acea care a vrut să-şi omoare propriul
pui. Cloşca îl ţine minte pe bietul pui tuciuriu şi ori de câte ori îl
zăreşte se repede spre el cu o furie nebună. Sărmanul pui de găină. De
fiecare dată se ascunde după mama sa adoptivă. De obicei curca nu-i dă
nici o atenţie cloştii, de dată asta însă nu mai e dispusă să rabde.
Până aici au fost toate. Răbdarea ei a luat sfârşit. Cloşca simte
primejdia, vrea să dea înapoi, însă nu mai există scăpare. Mare,
mătăhăloasă, mama adoptivă porneşte înfuriată asupra cloştii celei
nătângi.
- Ho! Nebunelor! Opriţi-vă! Aleargă stăpâna să le despartă. Aţi căpiat?!
Curca se îndepărtează ascultătoare. Îşi duce odraslele la
culcare. Puişorii se cuibăresc cuminţi sub aripile largi ale mamei.
Toată noaptea stau acolo la adăpost şi... cine ştie, poate că visează
covoraşul verde din preajma stejarului, florile de romaniţă, sau poate
că visează cerul, soarele care mâine dimineaţă va răsări şi va încălzi
cu aceeaşi căldură toate vietăţile, bune sau rele ale acestui chinuit şi
bătrân Pământ...
ADEVĂRATUL PRIETENCărămidă sau Cărămizică, după cum îi zice stăpâna cea mică, nu are prieteni.
Nimeni
nu vrea să prietenească cu el. Cărămidă nu ştie de ce. Probabil din
pricina invidiei. Toată lumea îl invidiază. Cărămidă e preferatul
stăpânilor. Locuieşte împreună cu ei în casa cea mare. Pe vreme de
ploaie, de vânt, Cărămidă stă lângă soba fierbinte. Şi atunci? Cum să
nu-l invidiezi? Se tolăneşte pe covoare moi, mănâncă bucate alese, iar
uneori, când are chef stăpânul - bea împreună cu el bere.
În casă toţi îl iubesc. Mai ales stăpâna
cea mică. În curte nimeni nu-l vede în ochi. Curcanul, de cum îl
zăreşte, se umflă în pene, scoate sunete ameninţătoare şi Cărămidă ştie:
domnul Curcan nu-i va fi niciodată prieten. Căţelul ce stă mereu legat
de lanţ e şi mai agresiv. Relaţia lor e foarte încordată. Probabil Cuţu
visează cu ochii deschişi cum îşi înfige colţii şi face ferfeniţă blana
lui cărămizie.
Totuşi degeaba e invidiat. Cărămidă
cunoaşte ce înseamnă frigul, mizeria şi foamea. Când l-a găsit stăpâna
cea mică, era un pisicuţ prăpădit, cu blăniţa cărămizie, aruncat de
către cineva sub un gard. Îngheţat, flămând, cu o lăbuţă rănită, mai
mult mort decât viu, pisicuţul nici măcar nu avea putere să miaune.
Stăpânei cele mici i s-a făcut milă. L-a adus în casă, l-a încălzit, i-a
dat lăptic, i-a bandajat lăbuţa, i-a zis Cărămizică pentru blana sa şi
de atunci a devenit practic un membru al familiei.
Acum e un coşcogeamite motan. Îi iubeşte pe
cei ai casei, dar visează să aibă un prieten al său. Doar al său. Unul
adevărat. Căruia să-i spună visele sale motăneşti în limba sa
motănească. Căruia să-i împărtăşească bucuriile şi necazurile. Necazul
cel mare a lui Cărămidă e că nu poate să-şi găsească un prieten.
Într-o zi, stând tolănit la soare, observă o păsărică - o vrăbiuţă năstruşnică ce ciugulea de zor câteva semincioare.
- Iată cine îmi va fi prietenă, se gândi Cărămidă şi întinse
lăbuţa spre ea zicând: "Drăguţă vrăbiuţă, fii te rog prietena mea!"
- Au! sări speriată vrăbiuţa. Domnule
motan, cum de îndrăzneşti?! Crezi că mă păcăleşti? Mi-a spus mie bunica.
Cei mai mari duşmani ai vrăbiuţelor sunt motanii. Aşa că... Lasă-mă-n
pace! Caută-ţi în altă parte prieteni! Şi vrăbiuţa îşi luă zborul.
- Mda... oftă Cărămidă. Probabil nu-mi este dat să am un prieten. Trebuie să mă dau bătut.
Dar chiar a doua zi Cărămidă prinse curaj şi anină de codiţă un prăpădit de şoricel ce îndrăzni să-i treacă pe lângă picioare.
- Chiţ-chiţ, ce zici dacă îţi propun să fim prieteni? Întrebă el.
- Bineînţeles, bineînţeles, domnule motan! Chiţcăi tremurând de frică şoricelul. Numai că...
- Numai că ce?
- Un prieten nu-l ţine de codiţă pe celălalt prieten... Dă-mi drumul, se rugă şoricelul. Altfel îmi vei rupe codiţa.
Dar imediat ce Cărămidă îl eliberă acesta o zbughi în vizuină.
- Ai crezut că mă păcăleşti, strigă şoricelul din adăpost, dar
eu te-am păcălit! Ha! Ha! Ha! Toată lumea ştie cât de proşti sunteţi
voi, motanii! Nu există prietenie între pisici şi şoricei! Nu e-xi-stă!
Dacă ai fi deştept, ai privi în jur şi ţi-ai găsi prieteni printre ai
tăi! Uite... Nu departe e o mâţă. Du-te de-o întreabă.
- Chiar că sunt un prost, se lumină
Cărămidă. Trebuia ca acest şoricel să-mi deschidă ochii... Bineînţeles
că o pisică! Doar o pisică! Şi Cărămidă alergă spre pisicuţa pe care
tocmai i-o arătase şoricelul.
Era o mâţă vagabondă, murdară, cu blăniţa alb–gălbuie, numai pielea şi
oasele. Dar pisicuţa avea ochi foarte frumoşi. Verzi, mari, luminoşi,
trişti şi pe Cărămidă aceşti ochi îl cuceriră pe loc.
- Ea e, îl furnică în piept. Pisicuţă drăgălaşă, şopti el, nu ai vrea să fim buni prieteni?
- Sssst! se stropşi pisicuţa. Nu vezi? Sunt
ocupată. Vânez. Nu-mi arde de prietenii. Şi pisicuţa se repezi spre o
vrăbiuţă. Cărămidă nu reuşi să clipească, că pisica cu ochi frumoşi o şi
înghiţi pe biata vrăbiuţă cu tot cu pene.
- Fu! Exclamă dezgustat motanul. Cum se poate?! E oribil!
- Oribil? Oribil e să mori de foame. De câteva zile n-am mâncat
nimic. Poate că dumneata nu cunoşti ce înseamnă foamea. Eu însă cunosc.
- Şi eu am ştiut ce înseamnă foamea. Dar...
nu are importanţă. Să vorbim despre altceva. Te invit în ospeţie.
Locuiesc uite acolo... în casa aia frumoasă. Mergi?
- Ştiu eu... Bine. Merg... răspunse mâţa, nehotărâtă.
Niciodată pisicuţa cu blăniţa alb–gălbuie nu a
călcat pe covoare atât de moi, nu a gustat din bucate atât de alese, nu a
avut alături un domn atât de amabil, de educat şi de drăgălaş. Fără
îndoială că a acceptat să-i fie prietenă. O prietenă credincioasă, aşa
cum trebuie să fie adevăratul prieten. După ce Cărămidă i-a făcut
cunoştinţă cu întreaga casă, pisicuţa s-a întins pe covoraşul de lângă
uşă şi a adormit. Visa un vis frumos când a venit stăpâna cea bătrână.
- Aoleu! Strigă, enervată, stăpâna.
Cărămidă! Motan afurisit! Ai îndrăznit să-mi aduci în locuinţă mâţe din
astea, pline de purici?
Şi nu reuşi pisicuţa să deschidă ochii că se şi pomeni înşfăcată şi aruncată în mijlocul ogrăzii.
- Miauuu, miauuu, mieună ea jalnic. Miauuu, miauuu...
- Miorlauuu! Miorlăi indignat Cărămidă, apoi alergă după pisicuţă.
- Cărămidă! Cărămizică! Încotro?! O auzi pe stăpâna cea mică. Mişcă în casă! Imediat!
Ascultător, Cărămidă făcu cale întoarsă.
Câteva zile motanul tânji rău de tot. Nu se atinse de mâncare,
slăbise, nici chiar bere cu stăpânul nu mai dorea să bea. Mereu în minte
o avea pe prietena sa. Peste o vreme totuşi, se sculă şi merse afară.
În curte o văzu pe frumoasa lui pisicuţă. Ţinea în dinţi un şoricel. Era
şoricelul pe care îl cunoscuse deja. Vru să-i ia apărarea, dar tăcu...
- Guşti? Întrebă pisicuţa.
Cărămidă refuză delicat.
În acea noapte nu se întoarse acasă. Nici în următoarea. Apoi
urmară alte zile, alte nopţi. Dormind alături de pisicuţă sub cerul
liber, se simţea într-al nouălea cer de fericire. Niciodată nu-i fusese
atât de bine. Când îl răzbea foamea, mânca şoricei şi păsărele pe care i
le-aducea prietena sa. Era prea domn ca să înveţe să vâneze. Biata
pisicuţă se zbătea acum pentru doi. Şi totuşi ambii trăiau zile
minunate.
- Ştii, îi vorbi într-o zi pisicuţa. Dacă
voi avea vreodată pisicuţi - aş vrea ca ei să–ţi semene ţie. Adică să
aibă blăniţele cărămizii. Ai o blăniţă nemaipomenită! Cărămidă rămase
flatat.
Toamna însă, când
începură ploile, lui Cărămidă i se făcu brusc un dor nebun de un
acoperiş. Mereu visa covoare moi, peste tot simţea miros de bere. Nu mai
rezistă. Merse să-şi vadă fosta locuinţă.
- Cărămidă! Cărămizică! O auzi de îndată ce
păşi pragul casei pe stăpâna cea mică. Mamă! Priveşte! S-a întors
Cărămidă! Pe unde o fi hoinărit atâta amar de vreme?
- Pe unde, pe unde... bombăni stăpâna cea mare. E de la sine
înţeles. A vagabondat cu râioasa aia de mâţă! Ia şi du-l la baie.
Spală-l, dezinfectează-l. Mâine îl vom arăta veterinarului.
Aproape de iarnă, la colţul unui bloc,
flămânzi, însetaţi, stăteau lipiţi unul de celălalt patru motănaşi. Toţi
patru aveau blăniţele cărămizii. De departe îi privea tristă o biată
pisicuţă cu blana jerpelită care probabil fusese cândva albă ca neaua.
Pe alături trecu o fetiţă. Unul din motănaşi se dezlipi de ceilalţi şi
merse din urma ei.
- Miau, miau, suspină jalnic motănaşul. Fetiţa se înturnă.
- Cărămidă? Exclamă ea mirată. Încă un Cărămidă? Imposibil! Apoi
ezitând un pic se aplecă, luă pisicul şi merse spre casă.
- Cărămidă! Strigă fetiţa încă din prag. Priveşte! Ţi-am adus un prieten! Un adevărat prieten!
Motanul Cărămidă îl privi duşmănos pe ăla micu. Probabil simţi că din acea clipă nu va mai fi el preferatul stăpânilor.
FRUNZA CURAJOASĂ
Se
leagănă pe ramul îngheţat, dar se ţine din toate puterile să nu o ia
vântul, să nu o strivească gerul. Nu se va da bătută cu una cu două.
Pentru nimic în lume nu-şi va părăsi ramul. Arborele a rămas dezgolit,
ar fi prea de tot să-l părăsească şi ea. S-a născut, a crescut
hrănindu-se cu seva lui şi e datoare să-i arate recunoştinţă.
Gerul şi vânturile reci au
sucit-o, au ruginit-o, au încreţit-o încât nu o mai recunoşti. Cât de
frumoasă era când abia se desfăcuse din mugur... Cât de frumoasă era
când soarele îi turna prin vinişoare aur şi aramă... Dar... Cele trecute
sunt bune trecute. Nu-i pare rău de nimic.
Bineînţeles, ar fi putut să plece cu
surioarele sale atunci când vântul le-a smuls rând pe rând, le-a purtat
în braţe ca pe nişte păsărele, apoi le-a aşternut jos la rădăcina
copacului. Acum toate dorm sub plapuma de zăpadă. Probabil se simt bine,
nu au nici o grijă. Fiecare însă cu soarta sa. Ea şi-a ales singură
soarta.
Nu a ştiut niciodată ce înseamnă adevăratul
frig. Acum o ştie din plin. Nici singurătatea nu a ştiut ce înseamnă. E
alături de ram, dar ramul mereu rămâne tăcut. Îşi aminteşte cu
nostalgie de zilele când foşnea fericită împreună cu celelalte frunze la
fiecare adiere de vânt. Şuşoteau, şuşoteau şi doar înainte de furtună
tăceau mâlc. Furtuna trecea, trecea spaima şi iarăşi se puneau pe
şuşotit. În hainele lor se adăposteau mulţime de păsărele şi ce frumos
mai cântau acestea la fiecare revărsat de zori. Cântătoarele au plecat,
au rămas doar câteva vrăbiuţe care uneori se aşează pe rămurica sa.
- Priviţi! zise una din vrăbiuţe într-o zi. O frunză foarte curajoasă. E aproape la fel de curajoasă ca şi noi.
- Şi de ce mă rog e curajoasă, nu pricepu altă vrăbiuţă.
- Păi cum de ce? Nu o fi oare un act de curaj faptul că a rămas alături de arbore, înfruntând gerul, zăpada şi vântul?
- O fi... Numai că... Cine are nevoie de
asemenea curaj? Credeţi că frunza asta prostuţă foloseşte la ceva? Ba
bine că nu. Arborele a avut nevoie de frunze atunci când risca să fie
uscat de arşiţă. Imediat ce riscul a trecut, s-a descotorosit de ele...
Cât de mult au durut-o vorbele acelei
vrăbiuţe... Îi trecuse prin gând chiar să se lase smulsă de vânt. Şi ar
fi făcut-o... Dacă nu auzea glasul ramului.
- E mult de când nu am scos o vorbă, şopti el. Noi, ramurile,
bucuriile şi tristeţile le trecem în tăcere. Nu ne este în fire să ne
exteriorizăm emoţiile... Acum însă, când te văd atât de abătută -
trebuie să-ţi vorbesc.. Vreau să-ţi mulţumesc pentru curajul de care ai
dat dovadă. Recunoştinţa ta mă copleşeşte. Te rog să nu pleci. Te voi
ajuta să rezişti până la primăvară. Iarna îşi are farmecul ei. Vei vedea
lucruri minunate, rămâi...
Acestea au fost unicele cuvinte pe care i
le-a spus ramul. De atunci nu i-a mai vorbit. Dar ea ştie, doar el o
ţine să nu fie smulsă şi dusă de vânt.
Când au căzut primii fulgi a înţeles ca a nimerit într-o lume de
poveste. Nu mai simţea nici frig, nici singurătate. Era fericită, se
juca cu fulgii, îi prindea în haina sa, vântul îi scutura, dar veneau
alţii şi alţii...
În fiecare zi vrăbiuţele şi câţiva porumbei
se aşează alături să mai sporovăiască sau să privească la copilaşii ce
alunecă cu săniuţele de pe derdeluş. Iar veselia copiilor e atât de
molipsitoare încât uneori îi vine şi ei cheful să coboare, să alunece pe
luciul zăpezii.
Noaptea se înveleşte cu o plapumă albă din
fulgi, dar niciodată nu-şi trage plapuma până peste cap căci îi place
enorm să privească cerul. Vara nu a reuşit să vadă cerul înstelat, era
acoperită de alte frunze, acum însă i se deschide în faţă frumuseţea,
strălucirea stelelor şi a lunii în toată splendoarea lor. Iar lucrul cel
mai interesant e că uneori se vede zburând prin spaţiu, ajunge până la o
steluţă, steluţa îi dăruieşte din căldura sa, se întoarce la ram,
împarte cu el căldura şi în felul acesta are încrederea că îi este de
folos.
Şi uite-aşa trec zilele, nopţile până când
într-o bună zi soarele începe să strălucească puternic. Se topeşte rapid
zăpada, apoi lucrurile se schimbă vertiginos.
Din pricina luminii şi a căldurii bătrâna frunză adoarme, se
trezeşte doar când aude alături un foşnet bine cunoscut, însoţit de
ciripit de păsărele.
- Fâş, fâş, fâş, abia de şoptesc micile
frunzuliţe proaspăt născute din muguri, căci afară e primăvară. Priviţi,
o frunză veche...
- Nu vreau să ajung ca ea, zice o frunzuliţă mică, mică. E atât de... încreţită şi de... urâtă. Chiar o să fim la fel?
Nu-i răspunde nimeni. La urma urmei ce
importanţă are? Acum sunt tinere şi frumoase. Vor acoperi copacul, îl
vor proteja de arşiţă, de furtuni, de fulgere şi atât timp cât în
fiecare primăvară pe ramurile lui vor răsări alte flori, alte frunze -
asta va însemna că arborele continuă să trăiască. Şi anume ele,
frunzuliţele tinere sunt dovada că el e viu.
Bătrâna frunză zâmbeşte fericită. Nu
fiecărei frunze îi este dat să-şi vadă nepoatele. Nu mai are ce face pe
ram. La prima adiere de vânt se lasă smulsă. Vântul o roteşte prin aer
ca pe o păsărică, apoi o aşează cu grijă alături de suratele sale smulse
încă de cu toamnă. Frunza cea curajoasă nu are nici o îndoială - va
veni timpul când se va naşte iară. Va fi frunză, sau fir de iarbă sau
floare - cine poate şti ?
BĂTRÂNA DOAMNĂ PĂDURE Nimeni
nu are de gând să-i cumpere iepuraşului Lică un ghiozdan nou. Dar
fiindcă Lică în fiecare zi trebuie să meargă la şcoală, iar ghiozdanul
său e vechi, jerpelit şi urât - Lică hotărăşte să-l înnoiască. Face
multe desene, le colorează frumos, le lipeşte pe locurile cele mai roase
şi acum ghiozdanul arată destul de bine. Unii colegi cred chiar că e
nou-nouţ şi vor unul la fel. Atât doar că iepuraşul e micuţ, slăbuţ (de
unde a şi fost poreclit "pirpirică"), iar ghiozdanul e mare, voluminos,
motiv de permanentă bătaie de joc.
- Hei, Rică-pirpirică! îl strigă colegul său, ursuleţul Marinucă, în
fiecare dimineaţă când se întâlnesc în drum spre şcoală. Ghiozdanul
ăla... îl duci tu sau el te târăşte!? Ha! Ha! Ha! râde cu poftă
Marinucă, iar prietenii care îl înconjoară - mereu îi ţin isonul.
Ursuleţul are o mulţime de prieteni, e cel mai bun elev din clasă. Tatăl
urs, domnul Ursache, trece des pe la şcoală şi de fiecare dată nu uită
să-i aducă profesoarei, doamnei Pădure, cadouri - miere, mure, fragi şi
pe lângă astea - câte un buchet mare de flori. Profesoara se topeşte
după flori. Îl laudă pe Marinucă, îi spune tatălui că are un fiu
minunat. Lică visează la ziua când şi tatăl său va sta în faţa doamnei
Pădure, iar ea, cu un glas blând, nu va conteni să-l laude. Cu părere de
rău însă acest lucru nu se va întâmpla în curând. Lică nici pe departe
nu e un elev eminent. Din această pricină bietul iepuraş e foarte trist.
Nu pricepe ce se întâmplă. Acasă învaţă poezia, o ştie la perfecţie, o
declamă frumos, cu intonaţie, dar în clasă se bâlbâie, uită, Marinucă îi
şopteşte ceva, el repetă, ceea ce o face pe bătrâna profesoară să urle
ca din gură de şarpe:
- Licăă! Gata! Treci la loc! Nota doi! Îmi face peri suri!
continuă să ţipe ea revoltată, apoi îl roagă pe Marinucă să declame
versurile. Ursuleţul nu greşeşte nici un vers, dar Lică se gândeşte că
acolo, în faţa oglinzii, el le zicea cu mai multă vervă... La matematica
e şi mai rău.
- Rică, cât face doi plus doi? îl întreabă profesoara.
- Patru, vrea să zică iepuraşul, dar din spate i se şopteşte: trei...
- Trei! zice Lică fără să gândească prea mult.
- Rică, cât fac doi plus doi?
- Cinci... îi suflă cineva de alături.
- Cinci... nu ezită Lică.
- Rică! răcneşte doamna Pădure, cât fac doi plus doi!? Doi plus
doi fac un do-o-oi ma-r-re în ca-ta-log! Uite-aşa de marre! Aşează-te!
- Doi plus doi fac patru! ţipă Lică şi nu
se vrea aşezat. Patru plus patru fac opt! Cinci plus cinci fac zece! O
sută plus o sută fac două sute! O mie plus o mie fac două mii! Zece mii
plus zece mii... Eu sunt Lică, nu Rică!
- Lică! aude el ca prin vis glasul doamnei Pădure. Noi nu am ajuns să învăţăm miile! Şezi!
Iepuraşul se aşează, scutură din cap şi nimeni nu ştie că acest
lucru se întâmplă doar atunci când vrea să-şi stăpânească lacrimile. În
clasă e linişte, nu se chicoteşte, doamna profesoară tace. În sfârşit o
aude vorbind:
- Rică, zice doamna cu un ton obişnuit,
eram convinsă că trebuie să pleci din această şcoală. Pentru cei de alde
tine există şcoli speciale... Îţi mai dau o şansă... Lică! răcneşte ea
pe neprins de veste, încât ferestrele sună ca nişte clopoţei: "zâng,
zâng, zâng, zâng", învaţă adunarea şi scăderea!
Apoi lecţia îşi reia cursul.
Iepuraşul pune căpşorul pe bancă, închide ochii şi... visează.
Visează că are un ghiozdan nou, că e cel mai bun elev din clasă, are o
mulţime de prieteni, Doamna Pădure îl laudă, iar tatăl-iepure zice cu
mândrie: Ăsta e Lică al meu!
...Profesoara se apropie enervată la culme:
- Repetă, Rică, se stăpâneşte ea cu greu să nu ţipe... Repetă... Ce-am spus adineauri?
Lică sare speriat în picioare: Aţi spus... Aţi spus... "repetă
Lică ce-am spus adineauri" răspunde el în timp ce inima îi face
"tuc-tuc" undeva prin călcâie.
- Ricăă! Lică! A-fa-ră! I-me-di-at!
Cu ghiozdanul în spate, Lică aleargă spre uşă.
- Înapoi!
Bietul iepuraş face cale întoarsă, priveşte cu ochi senini, nedumeriţi spre doamna Pădure.
- Afară! strigă iarăşi aceasta. Rufa ta de ghiozdan las-o aici! Te întorci împreună cu taică-tu!
Lică aleargă pe cărăruşa care duce spre casă.
- În sfârşit tatăl-iepure o va vedea pe doamna Pădure, se
gândeşte el şi nu ştie ce să facă - să se bucure sau să fie trist. Nu o
dată tata a declarat că nici în ruptul capului nu merge la şcoală.
- Pentru ce? zice el mereu. Să mi se spună
că am un fecior nătâng care mă face de ruşine? Nu, de bună voie piciorul
meu nu calcă acolo.
Acum va trebui să vină. Însăşi doamna profesoară îl cheamă.
De când se ştie, Lică pe toate le face anapoda.
- De unde te-ai luat atât de neîndemânatic? îl ceartă cu toţii,
dar Lică nu se dă bătut. Într-o bună zi va demonstra tuturor că nu e
nătâng, nu e prost, e deştept, ba chiar e foarte deştept.
- Eh, oftează iepuraşul, astăzi nu e ziua mea cea mai bună...
Până acasă e drum lung aşa că Lică o ia pe de-a dreptul. Trece
printr-o poiană plină cu flori, culege un buchet mare, apoi îşi continuă
calea.
- Ai făcut vreo boroboaţă? îl întreabă tata din prag. Spune! Imediat! Ce-ai făcut?!
Degeaba Lică încearcă să-şi ascundă urechile...
În faţa doamnei Pădure apare târât de urechi. În lăbuţe ţine un buchet de flori parfumate.
Ah! trage adânc aerul în piept doamna profesoară. Ce parfum... Ce miros...
- Sunt pentru dumneavoastră, şopteşte Lică.
- Pentru mine? se miră ea şi abia atunci observă că micuţul e ţinut de urechi de un ditamai iepuroi.
- Ce se-ntâmplă?! strigă revoltată doamna
Pădure. Cum e posibil!? Lăsaţi-l! Daţi-i drumul! Chem poliţia, zău! E
încă un pici! Cum de vă permiteţi!?
- Ce fel de poliţie, doamnă? Liniştiţi-vă, e puiul meu, fac ce
vreau cu el, bolmojeşte nedumerit iepuroiul, dar pentru orişice
eventualitate îl lasă pe Rică în pace.
- Îmi pare rău că trebuie să facem
cunoştinţă în asemenea circumstanţe, dar vă rog... să nu se mai repete,
continuă profesoara după ce Lică se vede eliberat. Sunt doamna Pădure...
Învăţătoarea lui Rică...
- Lică, prea bună doamnă, Lică... o corectează tatăl-iepure. Pe
vremea aceea erau atât de mulţi iepuraşi cu numele Rică încât noi am
hotărât să-l numim... Lică. Să se deosebească... Şi pare-se că... se
deosebeşte.
- Da! confirmă profesoara. Se deosebeşte. E
un iepuraş foarte atent. Atât doar că... e prea slăbuţ şi... nu prea
aveţi grijă de el! Acasă trebuie să-şi împlinească somnul, nu la şcoală!
În rest ce să vă spun? E un elev sârguincios... Mai ales la
matematică...
- Ştiam eu, răspunde cu mândrie tata. Va fi contabil! E o profesie bună. Şi principalul, e foarte bănoasă.
- Ce fel de contabil!? Ce fel de bani!? strigă brusc doamna Pădure înroşindu-se toată.
- S-a întâmplat ceva, doamnă? e îngrijorat iepuroiul.
- Nu... nu. Nimic... Au... Florile! Am alergie! Dar sunt atât de
frumoase... Atât de frumoase... Au! Medicamentele mele! Unde-mi sunt
medicamentele?
- Pe policioară, aleargă Lică să i le dea...
De câte ori se întoarce de la şcoală, Lică trece prin poieniţa
cu flori. Culege câte un bucheţel şi fuga la doamna Pădure acasă. Doamna
e la pensie, nu mai profesează. Acum profesor îi este domnul Codruţ -
fost profesor de educaţie fizică.
- Rică... Lică... se emoţionează bătrâna profesoară. Florile sunt atât de frumoase... Dar... am alergie.
- De la toate? întreabă cu seninătate Lică.
- Genial! Acuşi vedem. Aşa... miroase ea rând pe rând fiecare
floricică în parte. Ce miros, ce parfum... Hap-ciu! Hap-ciu! strănută
doamna Pădure. Rică, pe asta arunc-o! Din astea să nu-mi mai aduci!
Celelalte... sunt pur şi simplu minunate. Eh, Rică... oftează bătrâna,
eşti un înger... Toţi m-au uitat. Toţi... Doar tu mă ţii minte... Lică,
adaugă ea, scoate cartea de matematică! Vom pregăti temele! Vom învăţa
şi puţină gramatică... Dragul meu... Când vei creşte nu va mai avea cine
să-mi treacă pragul...
De ziua Învăţătorului, de pe scena şcolii,
Lică declamă cea mai frumoasă, cea mai lungă poezie învăţată în scurta
sa viaţă:
Un profesor e un zidar!
Zideşte ziua cea de mâine!
Şi sufletul şi inima
La temelia ţării pune!
Un profesor e un artist
Ce modelează caractere,
El zi de zi şi an de an
Găseşte forţă şi putere,
Ca să cioplească în lut viu
Cu vorba-i blândă şi sfătoasă.
Lucrarea lui e cea mai sfântă,
Cea mai de preţ, cea mai frumoasă!
...Închină-te în faţa lui!
Căci are-n plete flori de nea
Şi poate una dintre ele
I-ai pus în plete tu cândva!
Sala îl aplaudă în picioare. Tatăl-Iepure le spune tuturor că Lică e fiul său.
- Va fi artist! zice tata cu mândrie.
Lică nu-i îndeplineşte aşteptările... Nu e nici artist, nici contabil. E un mare sportiv...
A crescut şi a devenit mândria întregii păduri. Şcoala în care a
învăţat îi poartă numele. Pe peretele holului e portretul său, iar o
sală de clasă a fost prefăcută în muzeu. Printre mulţimea de trofee şi
premii e şi un ghiozdan ce are multe, multe desene frumos colorate...
Lică nu uită de şcoală. Şi nici de prima sa învăţătoare. Doar pe el îl mai are bătrâna doamnă Pădure...
CULORILE
- Mamm... mă auzi mamm?
- Dormi, Râmel, vorbim altă dată. - Mamm! Insistă puiul de râmă. Nu vreau să dorm! Vreau să vorbim!
- Bine, Râmel! îşi deschide un ochi bătrâna râmă. Despre ce să vorbim?
- Despre cât de frumos e acolo sus...
- Vai, Râmel, ţi-am povestit de atâtea ori.
- Mai vreau, mamm.
- Atunci ascultă... şi mama-râmă îşi începe povestea. Acolo sus,
şopteşte ea, adică deasupra pământului - e o altă lume. Nu zic, şi la
noi e bine şi e frumos, căci aici ne este casa, dar acolo, cum sa-ţi
spun, e altfel... În primul rând e multă lumină. Şi sunt multe, multe
culori. Totul e colorat. Da... În sfârşit am înţeles... Culorile... Iată
de ce sus e atât de frumos.
- Mamm, când ieşim afară?
- Vai Râmel. De câte ori să-ţi zic? Ai niţică răbdare. Acum e
iarnă, e frig. Ne-am ascuns în căsuţa noastră ca sa nu îngheţăm. Multe
gâze şi vietăţi mici când e cald mişună pe afară, când e frig stau în
ţărână şi dorm. Chiar şi culorile pare-se dorm pe vreme de iarnă. Aşa
că... Închide ochii, îţi voi cânta un cântecel, iar tu vei face nani.
- Nu vreau nani! Nu-mi pasă de frig! Nu-mi place aici!
Oricât de calmă ar fi mama-râmă, până la urmă îşi iese din fire:
- Încetează! strigă ea. Vom merge sus doar când ni se va da de ştire că e posibil! Gata! Nici o vorbă mai mult! Dormi!
- Mamm, începe iarăşi Râmel. Spune-mi... Cine ne va da de ştire?
- Înţelegi scumpule, deasupra pământului e cerul cu nori. Norii
sunt diferiţi... Adică de diferite culori, de diferite mărimi. Când e
primăvară şi cerul se acoperă cu nori negri, tuciurii - norul cel mai
important îşi ia toba şi începe să bată: Bah! Bah! Bah! Bah! Toba lui se
aude până la noi. Deci vorbim după ce auzim bubuitul. Acum dormi!
- Maaammm! Auzi!? sare Râmel din pătucul său. Norul cel mai important bate din tobă!
- Da? nu-i vine să creadă mamei-râme. O fi venit primăvara?
- A venit, maaamm! A venit! Hai sa mergem afară! Repede! Vreau să văd culorile!
- Nu, Râmel. Încă nu...
- De ce?! M-ai minţit!? Atunci... plec singur, fără tine!
- Stai, puiule! Aşteaptă! Doar un pic. Mai întâi de toate ţărâna
trebuie să devină reavănă, puhavă, ca să putem săpa tunelul prin care
ne vom strecura. Nu durează mult. Acuş picăturile calde de ploaie se vor
scurge în sol... Ah! E atât de plăcut când faci prima scăldătoare de
primăvară... Atât de plăcut... Vezi? Solul începe să devină umed.
Deci... putem să pornim săpatul.
Cele două râme stau într-o grădină plină de
flori, plină de culori. Micuţul Râmel nu încetează să se minuneze de
frumuseţea din jur.
- Maaamm,
zice el, nu mă mai întorc acasă. Îmi place atât de mult aici. Mai ales
îmi plac florile... sunt foarte frumoase!
- Eh, oftează bătrâna râmă. Frumos,
frumos... Dar locul unei râme e în pământ. Dacă o râmă stă mult timp sub
razele soarelui, se usucă. Şi nici măcar nu acest lucru e cel mai
important. Prea multe primejdii ne înconjoară... Găinile, iată răul cel
mare. Gă-i-ni-le!
- Maaaamm! Priveşte! Ce fiinţă ciudată
aleargă spre noi?! E nespus de nostimă! Iar în urma ei - o mulţime de
ghemuleţe aurii! Mă duc să-i salut! strigă Râmel, apoi porneşte cu
îndrăzneală în întâmpinarea cloştii.
- Vai, Râmel, ce faci!? e disperată râma
cea mare, reuşind totuşi să-şi împingă odrasla înapoi în tunel. Am
scăpat, răsuflă ea uşurată. Să nu te fi oprit la timp... Dar... să nu
mai vorbim. Principalul e că ai văzut... culorile. Cred că altădată nu
mai riscăm. Era cât pe ce să ne înghită o cloşcă...
E mult de lucru în împărăţia râmelor. Toată
ziulica acestea fărâmă solul ca să-l facă pufos. Râmel şi mama-râmă
sunt convinşi că şi datorită lor din solul pufos răsar în fiecare
primăvară... culorile.
BOBUL DE SOARE
Iepuraşul Blănuţă tremură de frig, îi dârdâie dinţii, i se încreţeşte blăniţa, dar nu are de gând să-şi facă focul în sobă.
- Nu! zice el. Până la Crăciun nu scot un vreasc din şopron!
Treaba e că de când în Codru vulpoiul Zuh e stăpân, nici un
trăitor al pădurii nu are voie să ridice o aşchie fără să plătească.
Imediat apare Zuh strigând: Banul! Altfel te înfulec! Şi cine ar vrea să
fie mâncat, uite aşa, pentru o aşchie sau o vărguţă?
Blănuţă a pregătit ceva de foc din propria
sa grădină, a cumpărat de la Zuh câteva lemne, de mai mult nu are parale
şi cu aceste mici rezerve se gândeşte să iasă din iarnă. Totul e bine
pus la cale. Primul foc îl va face la Crăciun. Mai apoi, în fiecare zi,
în dependenţă de frigul de afară, va arde câte o grămăjoară mică de
vreascuri. Doar aşa, ca să nu îngheţe. În rest Blănuţă, are propria sa
metodă de luptă cu gerul. Pentru el gerul e un balaur cu multe capete,
pe care le va reteza asemeni lui Făt Frumos: unul câte unul. Până-n
primăvară precis că le taie pe toate.
La început, în apriga sa luptă cu frigul,
iepuraşul îşi încalţă pe fiecare lăbuţă câte un ciorăpior gros de lână.
Trupul şi-l înveleşte într-o haină căptuşită cu blană, pe cap îşi
îndeasă căciula şi aşa bine echipat - ţuşti sub plapumă.
- Aha! Frig nesuferit, strigă Blănuţă
acoperit până peste cap, încearcă acum să mă tragi de aici! Să vedem
cine e mai voinic!
Dâr-dâr-dâr, îi clănţăie dinţii, dar încetul cu încetul un val de
căldură îl cuprinde şi Blănuţă simte nevoia să-şi scoată ciorăpiorii.
Apoi când i se înfierbântă urechile - aruncă şi căciuliţa. Îşi flutură
urechiuşele pe deasupra plăpumii, însă nici gerul nu e prost - imediat
îl şi pişcă.
- Uf, se enervează Blănuţă, ascunzându-şi podoabele. Las-las, că mă răzbun...
Şi uite-aşa toată noaptea, iepuraşul se războieşte cu frigul,
reuşind să adoarmă abia spre dimineaţă. Visează că afară ninge, în sobă
pâlpâie focul, iar el stă pe un scăunaş şi priveşte flăcările
năstruşnice care se întrec să topească lemnele. Deschide ochii, nici
vorbă de foc, i se face sete, apa în ulcior e îngheţată, câinele de frig
îl îmboldeşte de peste tot şi bietul iepuraş - ţuşti înapoi sub
plapumă. Dar nu e deprins să lâncezească în pat ziua în amiaza mare.
Coboară, îşi încalţă pâslele, îşi pune cojocelul, îşi înfăşoară gâtul cu
fularul şi iese afară.
- Vă-hă-hă! Pădurea e albă, albă. Toată noaptea a nins. Baba iarnă a venit cu adevărat!
Fericit, Blănuţă aleargă, lunecă pe zăpadă, se zbenguie încolo,
încoace şi ar fi totul atât de frumos dacă nu ar auzi glasul vulpoiului
Zuh.
- Hei, Blănuţă, îi strigă Zuh din uşa
castelului său, încă nu ai îngheţat!? Nu te îngrijora, Blănuţă! Mai ai
timp! Iarna e abia la început! Ha! Ha! Ha!
Dispoziţia îi este stricată. Întristat, iepuraşul, priveşte în
jur. Din hogeagul căsuţei ariciului Ariciugă iese o şuviţă subţire de
fum. Din hogeagul bătrânului bursuc Dungă - nici vorbă de fum. În schimb
din cele două hogeaguri ale castelului vulpoiului Zuh, fumul ţâşneşte
rotocoale, rotocoale, se strecoară printre copaci, se destramă undeva pe
deasupra pădurii.
- Eh, oftează Blănuţă, e greu să treci iarna fără de lemne... Dar o voi trece, îşi zice el şi continuă jocul cu frigul.
- Las-că te găbjesc eu, se enervează acesta, iar Blănuţă
aleargă, râde, face o babă de omăt, se gândeşte că doar babei în plină
iarnă nu-i va fi frig. Într-un târziu se plictiseşte, e obosit şi pleacă
acasă. Nu reuşeşte să-şi scoată cojocelul că balaurul Frig se şi
năpusteşte asupra lui ca un nebun.
- Aha! urlă Frigul. Te-am găbjit! Gata!
Eşti al meu! Blănuţă îşi încalţă iute ciorăpiorii, îşi pune haina de
blană, căciula şi ţuşti sub plapumă. Frigul îl mai boscorodeşte un timp,
apoi adoarme şi nu mai simte nimic. Câteva zile nici o schimbare în
viaţa micului iepuraş. Într-o dimineaţă se trezeşte şi vede îngrozit că
alături, sub plapumă, dorm doi balauri - balaurul Frig şi nesuferitul
balaur Răceală.
- De mucosul ăsta scap eu acuşi, îşi zice
Blănuţă în timp ce Răceală îi gâdilă nările şi iepurică strănută la
nesfârşit. Mă duc la farmacie, iau câteva pastiluţe şi - adio Răceală!
Farmacia e arhiplină cu acei pe care i-a atacat balaurul,
aducându-le tuse şi guturai. Mai toţi însă ies fără de medicamente căci
acum farmacia e a vulpoiului Zuh, iar Zuh cere bani grei pentru tot ce
vinde.
Blănuţă se întoarce în cămăruţa sa rece
şi... aşa îmbrăcat, încălţat - se bagă în pat. Tremură din tot corpul,
simte că are febră, dar nu se hotărăşte să facă focul. Spre miezul
nopţii aproape că nu mai poate respira. Se scoală, se târăşte până la
şopron, se întoarce cu un vraf de vreascuri, aprinde focul, îşi fierbe o
cratiţă cu apă, adaugă muşeţel, bâjbâie prin cotruţă dulceaţa de mure,
bea ceai fierbinte şi toate le face ca într-un vis.
- Ah! strigă balaurul Frig. Blănuţă,
nemernicule! Ai dat drumul la căldură în casă!? Sunt nevoit să plec, dar
mă întorc, mă întorc, stai fără de grijă! Nu te las eu cu una, cu două!
Şi înrăit, Frigul se strecoară prin crăpăturile uşii afară.
Răceală însă nu are de gând să plece. Stă
strâns lipit de bietul iepuraş, i se bagă pe gât şi pe suflet. Spre
dimineaţă însă, Blănuţă e gută de apă. Se trezeşte, îşi schimbă
hăinuţele şi îl aude pe balaurul Răceală urlând:
- Iepure afurisit! M-ai doborât! Să nu
crezi însă că e pentru totdeauna! O să revin! O să revin! Nu te bucura
înainte de vreme!
Blănuţă nu
se bucură. Ştie că dacă nu va avea căldură aceşti doi balauri îşi vor
ţine cuvântul. Ziua aleargă prin pădure, se ia la hârjoană cu Baba de
zăpadă şi uită de necazuri. Seara se întoarce, aprinde focul în sobă. Nu
vrea să se gândească la ce va fi când vreascurile se vor termina.
- Voi hotărî atunci, îşi zice cu tristeţe
iepuraşul. Şi această zi nu întârzie să vină. E noaptea de Ajun, în
şopron nu e zare de vreasc. Blănuţă iese din casă, se apropie de
prietena sa de zăpadă, baba îl vede indispus şi vrea să-l îmbrăţişeze.
- Nu fi trist, Blănuţă, zice ea. Priveşte
ce noapte frumoasă. E atât de plăcut când e ger. Dacă îngheţi - vom sta
nedespărţiţi până la primăvară, vom vorbi de una, de alta, ne va fi
foarte vesel, ce zici Blănuţă?
- Babă fără de minte! strigă iepuraşul. Tu
te-ai născut îngheţată, ce-ţi pasă!? Eu însă nu vreau să îngheţ căci la
primăvară am de săpat şi de semănat grădina! Mă voi duce la vulpoi, îl
voi ruga să-mi împrumute lemne ca să ies din iarnă!
- Degeaba, Blănuţă... Nu-ţi va împrumuta.
Nici pe bani nu-ţi va da căci Zuh vrea să scape de toţi. Doarme şi
visează că pădurea e doar a lui. Nu te du, Blănuţă. Nu te umili...
Are dreptate baba, Blănuţă ştie de asta... Dar totuna nu vrea să
îngheţe. Şi ca să nu se întâmple acest lucru trebuie să alerge, să
alerge, cât mai mult să alerge.
În noapte de Ajun iepuraşul aleargă printre brazi, printre cetini. Într-un târziu se opreşte lângă un mic brăduţ.
- Aici, sub ramurile mele, îl aude vorbind pe brăduţ, e un
culcuş moale, uscat. Vino, e Crăciunul, nu vei îngheţa... Te voi feri de
vânt şi de ger.
Iepuraşul se strecoară, găseşte culcuşul
moale, parfumat, din ace de brad, se ghemuieşte, îi mulţumeşte
brăduţului, închide ochii, dar nu adoarme. Nu vrea să doarmă într-o
asemenea noapte. E linişte-n jur, iar Luna mare şi plină ce stă aninată
în vârful unei cetini înalte îi face cu ochiul.
- Blănuţă, aude el pe cineva strigându-l.
Numai să nu fie câinele de Zul, se sperie iepuraşul, dar glasul
care îl strigă e blând încât nicidecum nu poate fi al vulpoiului.
- Blănuţă, îl strigă iar glasul şi Blănuţă ridică privirea spre Lună.
- Da, da, îi zâmbeşte aceasta. Eu te-am chemat... Desfă lăbuţele, nu-ţi fie frică, îţi voi da ceva.
Iepuraşul întinde lăbuţele şi se pomeneşte cu un bob auriu ce străluceşte şi îl încălzeşte asemenea unui soare.
- Ai ghicit, îi zice Crăiasa Lună. Nu e un
simplu bob, e o bucăţică de Soare. Cadoul meu şi al fratelui meu,
Soarele, pentru tine. Toţi cei care se luptă cu Frigul vor primi un
asemenea cadou. Fii fericit, micule iepuraş, îi mai zice Luna şi se
ascunde după un nor.
De atunci, Blănuţă nu mai ştie de ger, căci
mereu poartă cu el bobul de soare. În căsuţa lui mică şi acum îl mai
aşteaptă balaurul Frig. Blănuţă nu se întoarce acolo. Casa lui astăzi e
culcuşul moale de sub brăduţul care an de an creşte, se înalţă, dar nu
uită să-şi aplece crengile ca să-l dosească pe iepuraş de Vânt şi de
Ploaie, că de Ger şi de Frig a avut grijă Soarele şi Luna să fie păzit.
BUCHET Buchet
a venit pe lume la sfârşitul toamnei, într-o zi neobişnuit de geroasă.
Luându-l de lângă cuşca căţelei aproape îngheţat, bunicul l-a adus în
casă.
- Vai de mine! A plesnit din palme bunica. Nu are zile!
Apoi l-a învelit într-o şalincă groasă de lână. Buchet însă s-a
încăpăţânat să trăiască. Foarte curând şi-a venit în fire. Toată iarna a
petrecut-o într-o cutie mare de carton aşezată lângă sobă. Bunicul şi
bunica îl hrăneau cu biberonul ca pe copilaşii cei mici. Dintr-o fiinţă
neputincioasă, căţeluşul s-a prefăcut într-un ghemuleţ pufos cu pielcica
neagră presărată cu pete mari, albe, pentru care a şi primit numele de
Buchet.
- Cum o mai duci, Buchet? îl întreba
bunicul ori de câte ori se întorcea de pe undeva. Buchet scutura bucuros
din codiţă şi ochii lui negri scânteiau de deşteptăciune. Va fi un
câine vrednic, zicea cu mândrie bunicul mângâindu-l uşurel pe blăniţă.
Abia când a venit primăvara, Buchet a ieşit pentru
prima dată în curte. Nu-şi închipuise că lumea poate fi atât de mare. A
început să scheaune speriat, dar bunicul l-a liniştit:
- Hai, nu fi prostuţ. Aceasta îţi este gospodăria. Deprinde-te.
Va trebui să o păzeşti. Iat-o şi pe maică-ta, care te-a adus pe lume...
Maică-sa părea că nu vrea să ştie de el. A ieşit din cuşcă mârâind
nemulţumită:
- Hâr-r-r, hâr-r-r, de unde te-ai luat? Cine eşti?
Buchet
a privit-o mirat un timp, apoi, plictisindu-se, a plecat să dea o raită
o prin gospodărie. Pe moment cunoştinţa lor a luat sfârşit. În scurt
timp căţelul s-a acomodat cu ograda. Bunicul i-a meşterit o căsuţă din
lemn cu o uşiţă rotundă, i-a aşternut un mănunchi de paie, deasupra a
pus un covoraş şi l-a adus la noua sa locuinţă. Căţelul s-a întristat.
Nu i-a plăcut căsuţa. Mult mai dragi îi erau orătăniile ce mişunau prin
curte. Toată ziulica Buchet a umblat nestingherit printre ele. Nimeni
însă nu-i dădea nici cea mai mică atenţie. Dar când pe neaşteptate s-a
ivit motanul vecinilor şi în ogradă s-a pornit un piuit, un cotcodăcit
infernal, Buchet şi-a dat seama că e de datoria lui să asigure
securitatea păsăretului. S-a aruncat ca un nebun asupra oaspetelui
nepoftit. L-a hămăit cu glăsciorul său subţirel, l-a fugărit într-atât,
încât bietul motan nu ştia pe ce cărare să apuce. În felul acesta Buchet
şi-a câştigat pentru mult timp înainte încrederea şi autoritatea
vietăţilor din curte.
- Măi da e vrednic, e vrednic nu şagă căţelul nostru, a zis cu mândrie bunicul. Ştiam eu că aşa va fi...
Seara
Buchet a fost adus din nou la căsuţă. Dar spre surprinderea buneilor,
căţeluşul s-a încăpăţânat să rămână pe noapte acolo. Pe la cântatul
cocoşilor cineva porni să zgreapşăne uşa. Era Buchet. Bunicii i s-a
făcut milă şi l-a lăsat să între. Bunicul însă a fost foarte ferm:
- Nici nu te gândi, Buchet, a zis el. De
acu' înainte îţi vei duce traiul în curte. Că doar nu eşti un câine din
ăia alintaţi, de pe la oraş...
Şi
iată-l pe Buchet petrecând prima sa noapte de primăvară într-o locuinţă
nouă. Cerul, presărat cu o mulţime de steluţe mici şi strălucitoare, îi
dădea fiori. Când s-a ivit luna mare, rotundă şi razele ei blânde,
cuminţi au alunecat peste coroanele copacilor înfloriţi - lui Buchet i-a
venit inima la loc:
- Să ştii că nu e chiar atât de rău...
Doar
cărăbuşii care făceau mare zarvă bâzâind fără încetare printre florile
de cireş îl mai deranjau. Uneori îl înspăimântau umbrele copacilor ce se
clătinau la cea mai mică adiere de vânt, în rest misterul acelei nopţi
i-a rămas pentru totdeauna ca o amintire frumoasă. A înţeles că noaptea
îşi are viaţa ei, iar el face parte din acea viaţă. Somnul l-a prins
abia spre dimineaţă. Visa un vis frumos când măcăitul raţelor,
cotcodăcitul găinilor ridicate odată cu zorii l-au trezit.
- Piu, piu, piu! Au alergat spre el o
mulţime de ghemotoace aurii. Scoală, Buchet! E păcat să dormi când
răsare soarele! O astfel de privelişte nu o vede orişicine! Buchet a
deschis ochişorii plini încă de vise şi pentru întâia oară a văzut
măreţia unui răsărit de soare. Din acea clipă a hotărât ferm că locul
său e afară.
Căţeluşul avea ce avea cu bunicul. Oriunde ar fi plecat - Buchet se pomenea alături.
- Ham, ham, ham, scârţâia el cu glăsciorul său subţire, ia-mă cu
tine, bunele! Bătrânului i se părea că-i vede lacrimi în ochi.
- Bine, bine, i se înmuia lui inima, să mergem! Aproape tot restul vieţii câinele l-a însoţit peste tot.
Când
am venit să ne petrecem vara la bunici, Buchet ne-a întâmpinat ca pe
nişte străini. A lătrat, a lătrat, dar de îndată ce bunica a alergat şi
ne-a îmbrăţişat - şi-a dat seama că suntem de-ai casei. Ne-a lăsat în
pace. Şi-a făcut culcuş în căpiţa cu fân şi a stat acolo supărat, cu
capul pe lăbuţe toată ziulica. Uneori, din ascunzătoare, ne privea pe
furiş. Era gelos. A doua zi uitase de supărare. Ne-am împrietenit foarte
repede. Ne împăcam de minune. Îi arătam fel de fel de ghiduşii. Îl
învăţam să sară coarda. Eu şi frate-meu eram foarte fericiţi că ne
găsisem un prieten atât de devotat şi de sârguincios.
- Bravo, Buchet, bravo! Îl lăudam noi, iar
el, mulţumit, ni se gudura la picioare. Îi plăcea să fie lăudat. Şi
totuşi cât pe ce să stricăm prietenia. În fiecare seară înainte de
culcare ne aşezam încălţămintea pe scările de la întrare, lângă uşă.
Dormeam până dimineaţa târziu. În schimb Buchet se trezea odată cu
găinile. Alerga cât alerga aşteptându-ne, apoi plictisindu-se - venea şi
se aşeza pe încălţămintea noastră. Ne aştepta până ieşeam din casă.
Când în sfârşit deschideam uşa - se prefăcea că nu ne observă.
- Hai, Buchet, îl rugam, scoală! Dă-ne voie
să ne încălţăm... Degeaba. Rămânea surd şi mut. Şi abia când apărea
bunica cu o nuieluşă - Buchet ne elibera repejor pantofiorii.
Într-o
dimineaţă lângă uşă nu am mai găsit zare de pantof. Şi căţeluşul parcă
intrase în pământ. Apoi l-am observat. Cu o mutră nevinovată dormea sub
căpiţa de fân.
- Unde ne e încălţămintea? L-am întrebat.
Ţi-ai găsit... Nici gând să ne răspundă. Eram foc de supăraţi. Am
cotrobăit toată ograda. Un pantof l-am găsit lângă cuşca căţelei. Altul -
tocmai lângă poartă. Una din sandalele mele - morsocată, aproape
fărmată - am găsit-o în gogineaţa purcelului. Cealaltă - nicăieri.
- Buchet, am pornit să-l rog, dă-mi sandala! Arată-mi, spune-mi, unde ai ascuns-o?!
- Priveşte! A strigat fratele meu, isteţul ăsta doarme pe
sandala ta! I-am sucit un pic urechiuşele. Să ţină minte cum e să ne
facă necazuri. Dar nu a prins la minte. Ba chiar într-o zi a întrecut
măsura. Au dispărut ciupicii bunicăi. Tărăboi prin toată ograda. Bunica
mâniată-foc.
- E prea de tot! A strigat ea. Prind
căţelul şi-l pedepsesc! Buchet! Buchet! Unde eşti?! L-a chemat ea. Vino
încoace! Nebănuind nimic, bunul nostru prieten a alergat în întâmpinarea
bunicii şi ca de obicei şi-a înfipt dinţişorii în fusta ei largă.
- Hâr-r-r-r! Hâr-r-r-r!
- Din ăştia îmi eşti? L-a ameninţat bunica. Degeaba te guduri.
Degeaba te linguşeşti. Nu te mai iert. Vei sta legat de acu' înainte, că
prea îţi faci de cap! Ca toţi căţeii!
Cât am rugat-o pe bunica să-l ierte, să nu-l
lege... Nu s-a lăsat înduplecată. Ni se frângea inima văzându-l cum se
zbate să-şi elibereze gâtul din prinsoare. Ne implora cu ochii să-l
ajutăm, dar bunica era mereu cu ochii pe noi. Nu puteam să facem nimic.
Peste un timp sărmanul s-a liniştit. S-a împăcat cu soarta.
- La urma urmei, ne consolam şi noi, acesta e destinul oricărui căţel de la ţară...
Abia
când a venit bunicul Buchet şi-a dat seama că-i veni şi lui salvarea.
Văzându-l atât de necăjit bunelul şi-a pus mâinile-n cap. L-a dezlegat
imediat apoi a strigat-o pe bunica.
- Mărioară! A zis el pe un ton sever pe
care nici nu bănuiam că îl poate avea. Să nu îndrăzneşti, femeie,
vreodată să te atingi de Buchet! Eu hotărăsc dacă trebuie legat sau nu.
Poate chiar îi voi permite să stea liber toată viaţa. Ai înţeles,
Mărioară?
- Da, a răspuns bunica ca o şcolăriţă.
- Nu vezi, a continuat bunicul liniştindu-se, e încă un ţânc, un
pui. Lasă-l să-şi trăiască copilăria. O bucurie imensă peste Buchet. Ce
dulce e libertatea. Alerga ca un nebun. Într-un târziu, obosit dar
fericit, s-a oprit lângă scăunaşul pe care se odihnea bunicul.
- Na, Buchet, i-a întins bătrânul piciorul.
Muşcă. Nu-ţi fie teamă. Îţi dau voie. Hai, muşcă! Buchet, ne-a explicat
bătrânul, e asemenea copilaşilor mici. Îi cresc colţii. Şi vrea să
muşte. Şi muşcă tot ce întâlneşte în cale. În felul acesta îşi întăreşte
colţii. Iar colţii, unui câine, îi sunt de mare folos...
Din ziua aceea Buchet nu s-a mai atins de
încălţămintea noastră. Îi întindeam câte o nuieluşă pe care o rodea până
se sătura. Dar ca şi odinioară - în fiecare dimineaţă îl găseam
aşteptându-ne răbdător lângă uşă. Un căţel nemaipomenit acest Buchet...
Mulţi ani după aceea ne-am petrecut
vacanţele la bunici. Nu ştim cum se făcea, dar atunci când soseam Buchet
ne ieşea în întâmpinare cu mult înainte de a fi aproape de casă. Ne
simţea de departe. Cunoştea drumul până la staţie şi bunicul zicea că
deseori în timpul anului mergea până acolo. Se întorcea singur şi o
vreme rămânea trist. Era trist şi atunci când ne petrecea. Alerga
înaintea noastră şi dacă ne opream - se oprea şi el.
- Mergi, Buchet, glumeam noi. Opreşte
autobusul! Şi Buchet alerga. Până ne urcam - Buchet stătea ferindu-şi
privirile, de parcă nu dorea să-i vedem tristeţea din ochi. Autobusul
pleca, iar prietenul nostru rămânea pe loc. Îi fluturam din mâini, apoi
îl vedeam alergând pe drumul ce duce spre casă.
- Du-te, Buchet, du-te... îi şopteam. Nu-i lăsa singurei pe bătrâni. Bunul şi credinciosul nostru prieten...
Terminasem liceul, apoi facultatea. Veneam tot mai rar în satul
de baştină a părinţilor noştri. Şi totuşi măcar odată pe an găseam timp
să-i vizităm pe bunici. Într-un an am venit singură, fără fratele meu.
Aşteptam să-mi iasă Buchet în întâmpinare dar Buchet nu apăru. Acasă era
doar bunica. Primul lucru pe care am întrebat-o a fost unde e bunicul
şi Buchet. Am auzit o istorie tristă care m-a cutremurat. În vara aceea
bunicul păzea harbujii de pe deal. Îşi ridicase o colibă în mijlocul
harbuzăriei, avea cal, căruţă şi în fiecare vineri încărca căruţa cu
harbuji şi venea acasă. Când se întorcea - Buchet se lua din urma
căruţei. Bunicul îl alunga, dar într-una din zile, crezând că Buchet l-a
ascultat, nu a luat seama şi abia ajuns la colibă nu reuşi să-l deshame
pe Murgu că hop şi Buchet alături. Sărmanul câine. Alergase zece
kilometri, cum să-l mai cerţi? Astfel Buchet a rămas să-şi petreacă
zilele şi nopţile în câmp împreună cu bunicul şi cu Murgu. Bunicul
vorbea, Buchet asculta. Alături foşnea pădurea, deasupra se deschidea
cerul. Bătrânul povestea întâmplări, pătărănii din tinereţile sale. Îi
povestea despre acea porţiune de pământ pe care stăteau ei acum şi care
se numea La Cneazu. Bunicul de felul său era o fire visătoare şi poate
că atunci mai mult ca oricând realiză că şi el, şi Buchet, şi Murgu, şi
pădurea, şi acei pepeni verzi, rotunzi şi copţi, sunt mici, mici
părticele din ceea ce se numeşte natură. Aceleaşi istorii ni le-a
povestit şi nouă când eram mici. Adesea îi plăcea să spună că orişice
suflare, orişice gâză, floare, firicel de iarbă, pom sau om, trebuie
să-şi aibă rostul şi soarta sa pe pământ. Soarta lui Buchet a luat o
întorsătură dramatică în ziua când bunicul a venit acasă lăsându-l
singur cu Joienica, viţeluşa pe care bunicul o adusese la colibă şi pe
care o priponea la marginea pădurii ca să pască iarbă.
- Să ai grijă de Joienica, i-a poruncit
bunicul câinelui. Până diseară mă-ntorc. Să fii cuminte, am nădejde în
tine! Dar ca să fie sigur că totul va fi bine l-a rugat şi pe un vecin
care avea colibă nu departe să arunce câte o privire din când în când
spre Joienica. Mai târziu vecinul i-a povestit că o haită de câini
sălbatici a atacat viţeluşa. Dar până să ajungă el - Buchet a fugărit
haita şi a dispărut în pădure. Şi... nu s-a mai întors.
- Cred că l-au sfâşiat animalele alea
sălbatice, porni să plângă bunica. Bietul nostru Buchet, se linişti ea.
Nu ştiu, poate greşesc, dar inima-mi spune că trăieşte... Şi dacă
trăieşte, mai devreme sau mai târziu se va întoarce acasă... Vai de
mine! Strigă bunica. Să deschidem poarta! Vine Ion!
Nemaipomenită bunica mea. Cunoştea până şi
sunetul roţilor de la căruţa lui Ion al ei... Murgu întră în ogradă şi
nu vă închipuiţi cât de mare ne-a fost bucuria şi mirarea când pe o
căpiţă de lucernă, înconjurat de pepeni verzi, l-am văzut pe Buchet.
Ne-am repezit să-l îmbrăţişăm. Îi mângâiam blana sfâşiată temându-mă
să-i ating rănile, încă necicatrizate.
- Buchet, îi ziceam, fii tare! Rezistă!
Ne privea cu o bucurie imensă. Nu era necesar să ne vorbească
pentru a înţelege ce se petrece în sufletul lui. Nu avea cum să alerge
de pe căpiţa de fân, să vină să se gudure la picioarele noastre. La un
moment dat a închis ochii, şi-a lăsat capul pe lăbuţe şi a rămas un timp
nemişcat. M-am gândit că în felul acesta îşi ascunde lacrimile. Lacrimi
de bucurie. Vroia să rămână dârz până la capăt.
- E un erou, a zis bunicul cu tristeţe. Un
adevărat erou. Şi nici măcar nu ştie de asta... Cei drept, adevăraţii
eroi niciodată nu realizează cine sunt ei de fapt. Mă simt vinovat. Nu
trebuia să-l las singur... dar a salvat-o pe Joienica. Aproape două
săptămâni a lipsit... Nu a avut nici hrană, nici apă. Şi totuşi, aşa
rupt de dihănii, a găsit voinţă şi putere. S-a târât, a mirosit drumul
şi acum câteva ore l-am auzit abia schelălăind lângă colibă... Bunicul
l-a luat în braţe pe Buchet şi l-a dus în căsuţă.
Câteva luni a avut nevoie Buchet de
îngrijirea bunicilor, până să se pună pe picioare. Aproape că devenise
acelaşi. Doar că şchiopăta de un picior. Nu mai putea să alerge şi în
ochi îi apăruse un soi de tristeţe pe care n-o mai observasem
altădată...
Mai fusesem pe la bunici. Buchet nu mă mai
petrecea ca odinioară până la staţie. Ultima dată m-a privit de parcă
îşi lua rămas bun. L-am mângâiat iar el şi-a întors privirea.
- A îmbătrânit bietul nostru Buchet, a oftat bunicul. Ce să-i faci... Bătrâneţea vine fără să întrebe...
Mda... Toţi trei îmbătrâniseră...
Mai aproape de iarnă Buchet iarăşi s-a îmbolnăvit. Buneii l-au
adus în casă. Au petrecut iarna împreună. Spre primăvară câinele a ieşit
afară. Era o fiinţă care iubea şi preţuia libertatea.
Buchet a plecat de printre noi într-o
noapte când cărăbuşii făceau mare zarvă prin florile de cireş, iar cerul
presărat cu stele nu mai speria pe nimeni.
- Orişice suflare, orişice gâză, floare, firicel de iarbă, pom
sau om, trebuie să-şi aibă rostul său pe pământ, ne spunea adesea
bunicul. O floare înfloreşte, se stinge şi în scurta sa viaţă aduce
multă bucurie, frumuseţe şi parfum. Şi aceasta îi este menirea şi
rostul.
Buchet a fost un izvor de credinţă, de
dragoste necondiţionată. Ne-a iubit fără să ne ceară ceva în schimb.
Viaţa lui a avut un rost frumos pe pământ. Niciodată nu-l vom uita. Un
suflet nemaipomenit. Bunul şi dragul nostru Buchet... Bunul şi scumpul
nostru prieten...
CORNIȚELE
- Mieluşico, zice ieduţul, priveşte, mi-au ieşit corniţele?
- Corniţele? În ce loc trebuie să-ţi crească? - În frunte, mieluşico. În frunte...
- Nu văd nimic.
- Te rog... pipăie cu copita! Simţi ceva?
- Duţu! strigă speriată mieluşica. Ai două cucuie mari! Unde te-ai lovit atât de tare!?
- Ura-a-a! Îmi cresc corniţele! Acestea nu sunt cucuie, sunt corniţe! Cântă:
Am corniţe, am corniţe
Mă voi apăra cu ele!
Nu-i nimic că încă sunt
Tare, tare mititele!
Îmi vor creşte mari odată
Şi pe Lup de bună seamă
Îl străpung într-o clipită,
De nimic nu-mi este teamă!
- Duţu, mie când o să-mi crească corniţe?
- Niciodată, mieluşico. Niciodată! Dacă te-ai fi născut berbecuţ, ar fi fost altceva...
- Atunci... cine o să mă apere? Mi-e tare frică de lup, scânceşte mieluşica.
- Aşteaptă până se va naşte un berbecuţ. El te va ocroti. Eu, de exemplu, numaidecât voi avea grijă de căpriţele mele...
- Ieduţule, până se naşte, până creşte un berbecuţ, hainul de lup o să mă mănânce...
- Vai, mieluşico, nu te întrista... Stai fără de grijă. Ştiu cine o să te apere, o linişteşte ieduţul.
- Cine?
- Maia! Maia e o fetiţă care are cârlionţi
ca şi ai tăi. Doar că sunt un pic mai măşcaţi... Şi sunt de culoarea...
soarelui. Până a nu veni tu pe lume, eu cu Maia în fiecare zi alergam pe
imaş. Vei alerga împreună cu noi! Când e Maia alături nu ne paşte nici o
primejdie!
- Duţu, întreabă mieluşica, dar Maia... are corniţe?
- Ce vorbeşti? Fetiţele au cosiţe, nu corniţe.
- Şi cum o să ne apere de lupul cel rău?
- Nu ştiu... Dar o să ne apere! Sunt convins!
- Unde e Maia? Mi-e frică, nu încetează să scâncească mieluşica. Oricând ar putea să apară Lupul.
- Luş, o asigură Duţu, Suru nu va îndrăzni să intre în curte.
- De ce?
- Fiindcă peste curte e stăpân moş Rex. Rex e un dulău cât un
lup de mare, însă e blând ca un miel... Sau ca un ieduţ... Dar dacă
trebuie, devine mai fioros decât Lupul!
- Am înţeles... Ca să ne apere... şi Maia devine... mai fioroasă ca Lupul?
- Luş, nu vorbi prostii... Ea e un înger. Iat-o că vine...
Mieluşica o vede pentru prima dată pe Maia. Maia o ia în braţe, o
sărută şi o strânge la piept. Mieluşicăi nu-i mai este teamă. Nu se mai
gândeşte la corniţe.
- Înainte de a pleca de acasă, zice Maia, o
să vă leg câte un clopoţel. Dacă vă rătăciţi, o să aud clopoţelul şi
imediat vă găsesc. Ţie Duţu, îţi voi lega un clopoţel de argint cu lentă
albastră. Mieluşicăi - un clopoţel de aur cu lentă roşie. Şi acum - la
drum!
Dzing! Dzing! sună clopoţeii şi toţi trei
aleargă spre imaş. Din urma lor vine gâsca cu şase bobocei. Încheie
alaiul puiul lui Rex, căţelul Grivei.
- Tra-la-la, tra-la-la, ce frumos e-afară!
- Ga-ga-ga! Ga-ga-ga! Când e primăvară!
- Dzing, dzing, dzing, dzing, dzing,dzing, mergem la plimbare,
- Unde creşte, unde creşte iarba cea mai mare!
- Ham, ham, ham! Ham, ham,ham!
- Lup rău, fioros!
- Nu-ndrăzni să ieşi din codru
- Căci sunt curajos! cântă cât îl ţine gura Grivei şi mieluşica e
fericită. Alături de prietenii săi e în siguranţă. Iar prietenii îi vor
fi întotdeauna alături. Şi atunci? La ce-i mai trebuie corniţe ?
