Moara de vânt stătea pe vârful unui deal, mândră la vedere, și mândră de a se arăta lumii.
"Nu sunt deloc mândră," a zis ea, "dar sunt bine luminată și pe
dinafară, și pe dinăuntru. Soarele și luna îmi folosesc în exterior, iar
în interior am, în schimb, lumânări cu stearină, lămpi cu ulei și
lumânări din seu. Pot să spun că sunt iluminată. Sunt un lucru gânditor,
și am fost atât de bine construită, încât mă simt delicios. Am un
gâtlej spre piept, și mai am patru aripi amplasate pe cap, chiar sub
pălăria mea. Păsările au numai două aripi și sunt obligate să și le care
în spate. Sunt olandeză prin naștere, lucru ce pote fi constatat după
înfățișarea mea, "o olandeză zburătoare". Da, știu, olandezii zburători
sunt considerați a fi ființe supranaturale, însă eu mă simt cât se poate
de normală. Am un balcon rotund în jurul pieptului, și un spațiu de
locuit dedesuptul său; aici salășuiesc gândurile mele. Cel mai puternic
gând al meu, care guvernează și domnește, este cel numit de ceilalți
"Omul de la moară". El știe bine ce vrea și este stăpân peste făină și
tărâțe. Are și o tovarășă ce își spune ei însăși "Mama". Ea este inima
mea. Ea nu umblă aiurea și fără scop, pentru că știe bine ce vrea , știe
ce este în stare să facă, și este la fel de delicată ca zefirul, însă
la fel de puternică că o furtună; ea știe să înceapă un lucru cu grijă,
și are felul ei de a face toate lucrurile. Ea este partea delicată a
firii mele, în vreme ce tatăl este partea dură. Ei sunt doi și totuși
unul; adeseori își spun unul altuia "jumătatea mea". Cei doi au niște
băieței, tinere gânduri, care sunt în creștere. Cei mici păstrează
ordinea în toate. De curând, atunci când, în înțelepciunea mea, i-am
lăsat pe tată și pe băieți să îmi cerceteje gâtlejul și golul din
pieptul meu, pentru a vedea ce se întâmplă acolo, - pentru că ceva din
mine nu era în ordine și este bine să te examinezi pe ține însuți,- cei
mici au făcut o nemaipomenită gălăgie. Cel mai tânăr a sărit în pălăria
mea, și a strigat în așa fel încât m-a gâdilat. Micile gânduri vor
crește- știu bine. Și din lumea din afară vin gânduri, și nu numai la
fel ca ale mele, pentru că, după câte îmi pot da seama, nu pot descoperi
nimic asemeni mie. Cu toate acestea, casele fără aripi, ale căror
gâtlejuri nu fac zgomot, au și ele gânduri, iar acestea vin la gândurile
mele și le iubesc, cum se spune. Este un lucru destul de frumos - da,
există multe minunate gânduri."
"Ceva a venit peste mine, ori în mine, - ceva s-a schimbat în
morărit. Se pare că una din cele două jumătăți, tatăl, s-a schimbat, și a
primit un tovarăș mai bun și mai drăgăstos - atât de tânăr și de bun,
și deși asemănător, mult mai gingaș și mai de nădejde în decursul
timpului. Ceea ce era amar s-a risipit, și totul este mult mai plăcut.
"Zilele se duc, și zilele vin mai aproape, și mai aproape, de
puritate și bucurie; va veni și o zi când se va sfârși cu mine, dar nu
întru totul. Trebuie să fiu dărâmată la pământ pentru a fi înălțată din
nou; mă voi duce, dar totuși voi mai trăi. Să devii un lucru diferit, și
totuși același ! Asta îmi este greu de înțeles, oricât de luminată aș fi
de soare, luna, stearină, ulei și seu. Vechea mea construcție din lemn,
și vechile mele ziduri din cărămidă se vor ridica din nou deasupra
țarinii !"
"Sper că îmi voi păstra vechile gânduri, tatăl morar, și mama, cei
mici și cei mari - familia. Căci îi numesc pe toți, cu mic și mare,
tovarășii mei gândurile, pentru că trebuie și nu mă pot abține să fac
asta."
"Și trebuie, de asemeni, să rămân "eu însămi", cu gâtlejul dinspre
piept, aripile mele de pe cap, balconul din jurul trupului meu. În caz
contrar, nu mă voi cunoaște nici eu, și nici ceilalți, și ei vor spune,
"Este o moară pe deal, mândră la înfățișare, și, totuși, deloc mândră."
Aceste cuvinte le-a mărturisit moara. Desigur, a spus multe altele,
însă aceste vorbe au fost cele mai importante.
Apoi, moară a luat foc. Flăcările s-au înălțat către cer, și au lovit înăuntru și în afară, au mușcat din grinzi și din scânduri, și le-au mâncat cu totul. Moara s-a prăbușit, și nu a mai rămas nimic din ea decât un morman de cenușă. Fumul a plutit deasupra incendiului, iar vântul l-a alungat apoi. Tot ce era viață în moară a rămas nevătămat, iar ce s-a câștigat astfel nu are de a face cu această poveste.
Apoi, moară a luat foc. Flăcările s-au înălțat către cer, și au lovit înăuntru și în afară, au mușcat din grinzi și din scânduri, și le-au mâncat cu totul. Moara s-a prăbușit, și nu a mai rămas nimic din ea decât un morman de cenușă. Fumul a plutit deasupra incendiului, iar vântul l-a alungat apoi. Tot ce era viață în moară a rămas nevătămat, iar ce s-a câștigat astfel nu are de a face cu această poveste.
Famila morarului - un suflet, multe gânduri, și totuși unul singur - a
construit o nouă, frumoasă moară, ce era tocmai potrivită scopului ei.
Era chiar la fel ca și vechea moară, și oamenii spuneau, "Hei, iată
moara de pe deal, atât de mândră la vedere!" Această moară era însă mult
mai bine aranjată, mult mai modernă decât cealaltă, astfel încât să se
lase cale liberă progresului. Vechile grinzi au fost mâncate de viermi
și putrede, zăcând în țărână și cenușă. Trupul morii nu se înalța totuși
din țărână așa par a crede cu toții. Ei se gândesc la acest lucru cât
se poate de concret, însă nu toate lucrurile trebuie să fie privite
drept concrete.
