VINE VARA de Emilia Plugaru

VINE  VARA de  Emilia Plugaru Vine vara, vine vara ! Cu cireșe coapte, dulci, Ploi albastre, flori și fluturi Și fânețe albe-n lunci. Vine vara, vine vara ! Hai la munte, hai la mare ! La bunici, hai, la cireșe ! Vine vara cu mult soare

CÂNTAREA ROMÂNIEI - de Alecu Russo (Partea I)

Alecu  Russo  1819 - 1859

Dacă dușmanul vostru va cere legăminte rușinoase de la voi, atuncea mai bine muriți prin sabia lui, decât să fiți privitori împilării și ticăloșiei țării voastre. Domnul părinților voștri însă se va îndura de lacrimile slugilor sale și va ridica dintre voi pe cineva, care va așeza iarăși pe urmașii voștri în volnicia și puterea de mai înainte.

(Cronică moldovenească)

1.

Domnul Dumnezeul părinților noștri înduratu-s-a de lacrimile tale, norod nemângâiat, înduratu-s-a de durerea plămâilor tale, țara mea?.. Nu ești îndestul de smerită, îndestul de sfâșiată? Văduvă de feciorii cei viteji, plângi fără încetare pe mormintele lor, precum plâng și jelesc femeile despletite pe sicriul mut al soților !


2.

Neamurile auziră țipătul chinuirii tale; pământul se mișcă. Dumnezeu numai să nu-l fi auzit ?.. Răzbunătorul prevestit nu s-a născut oare ?

3.

Care e mai mândră decât tine între toate țările semănate de Domnul pe pământ ? care alta se împodobește în zilele de vară cu flori mai frumoase, cu grâne mai bogate ?

4.

Verzi sunt dealurile tale, frumoase pădurile și dumbrăvile spânzurate de coastele dealurilor, limpede și senin cerul tău; munții se înalță trufași în văzduh; râurile, ca brâie pestrițe, ocolesc câmpurile; nopțile tale încântă auzul, ziua farmecă văzutul... Pentru ce zâmbetul tău e așa de amar, mândra mea țară ?...

5.

Pe câmpiile Tenechiei răsărit-au florile ?... Nu au răsărit florile, sunt turmele multe și frumoase ce pasc văile tale; soarele înrodește brazda; mâna Domnului te-a bucurat cu bunuri felurite, cu pomete și cu flori, cu avuție și cu frumusețe... Pentru ce gemi și țipi, țară bogată ?...

6.

Dunărea bătrână, biruită de părinții tăi, îți sărută poala și îți aduce avuții din ținuturile de unde soarele răsare și de unde soarele apune; vulturul din văzduh caută la tine ca la pământul său de naștere; râurile cele frumoase și spumegoase, pâraiele cele repezi și sălbatice caută neîncetat lauda ta... O, țară falnică ca nici una, pentru ce fața ți-e îmbrobodită ?

7.

Nu ești frumoasă, nu ești înavuțită ?.. N-ai feciori mulți care te iubesc ? N-ai cartea de vitejie a trecutului și viitorul înaintea ta... pentru ce curg lacrimile tale ?..

8.

Pentru ce tresari ? trupul ți se topește de slăbiciune, și inima ți se frământă cu iuțeală... citit-ai oare în cartea ursitei ?.. Aerul mișcă tulburat... vântul dogorăște... Îngerul pieirii arătatu-ți-s-a ? Nopțile tale sunt reci, visurile tulburate ca valurile mării bătute de furtună... ce-ți prevestesc ?

9.

Privește, de la miazăzi la miazănoapte, popoarele își ridică capul... gândirea se ivește luminoasă pe deasupra întunericului... Gândirea, duhul dumnezeiesc ce zidește, și credința ce dă viață... lumea veche se prăvălește, și pe ale ei dărâmături slobozenia se înalță... Deșteaptă-te !

10.

Mucenicii sângelui tău n-au zis oare: "și Domnul va scula pe unul dintre voi, care va așeza pe urmașii voștri iarăși în volnicia și puterea lor ?.." Uitat-ai sângele ce curge prin vinele feciorilor tăi ?.. Mult erai mândră odinioară, când strigai "ura" în bătăi ?.. pieptul tău era tare ca de oțel, paloșul se tocea pe dânsul... soarele se întuneca de norii de pulbere ce ridicau războinicii tăi.

11.

Poporul tău era îndrăzneț ca vulturul, războinic și trufaș ca taurul neînjugat... Rămasu-ți-a oare numai umbra puterii și aducerea-aminte a vitejiei tale ?..

12.

Cum a slăbit pieptul tău de oțel ?.. mâna ta cea tare cade de oboseală... și moleșirea a intrat în lăcașul voinicilor !..

13.

În vremea veche... de demult, demult... cerul era limpede... soarele strălucea ca un fecior tânăr... câmpii frumoase, împrejurate de munți verzi, se întindeau mai mult decât putea prinde ochiul... păduri tinere umbreau dealurile... turmele s-auzeau mugind de departe... și armăsarii nechezau, jucându-se prin rariște... pe o pajiște verde slobozenia, copilă bălăioară cu cosițe lungi și aurite, se juca cu un arc destins. Ferice de oamenii din câmpie, ferice de cei de la munte  !.. Era vremea atuncea, când tot omul trăia fără stăpân și umbla mândru, fără să-și plece capul la alt om; când umbra văilor, pământul și aerul cerului erau deschiși tuturora; iar viața se trecea lină ca un vis; și când ajungeau pe om nevoile bătrâneților și moartea, el se ducea, zicând: "mi-am trăit zilele", și era sigur că viața lui se va prelungi în copiii și moștenirea lui...



Dar iată aerul se tulbură... cerul cel limpede se îmbrobodește cu nori întunecoși... un nor de praf învăluie câmpia și ascunde munții... se aud vaiete... dobitoacele se învârtesc, cum se învârtesc în nopțile vijelioase, când lupii urlă în păduri... caii nechează jalnic... mulțime de glasuri se aud strigând... vădesc când primejdie, când nădejde, izbândă, când pierdere, turbare, deznădăjduire; vântul suflă și norul se împrăștie puțin... Doamne, fă-ți milă !.. Se vede amestecul unei bătălii !.. Cei ce au năvălit sunt îmbrăcați în fier... săgeata alunecă pe pavăză, și paloșul cu două ascuțite taie în carne vie... dar piepturile goale stau împotrivă... se luptă cu furie... se plec sabiei... inimile slăbesc... fug... țara slobodă a pierit !.. stați... izbânda-i în mâna Domnului... arcul se întinde din nou... luptătorii se amestecă și se izbesc... piepturile goale de pavezele... capetele descoperite de coifurile...
Departe pe câmpie se văd arcuri zdrobite, fășii de steaguri, apoi un coșciug focul jertfei se înalță în văzduh... învinși și învingători cad în genunchi, și la lumina flăcării își dau dreapta și se iau în brațe... fii cu inimă bună... țară binecuvântată... Tu fuseși altarul rudirii crivățului cu pustia, a bărbăției cu mintea, a slobozeniei cu puterea. Din această rudire frământată cu sânge și sfințită prin foc se naște un popor nou.



Astfel povestesc bătrânii.

14.

Orașele se întemeiază și se înfrumusețează din nou... oamenii cresc în îndestulare și se înmulțesc ca nisipul mării... pământul se acoperă cu holde aurite... volnicia domnește ca mai înainte, dar nu acea volnicie pruncă, floare plăpândă a pustietății, ci slobozenia cea bărbată și luminoasă, sau puternică și cu rădăcina țeapănă și adânc înfiptă în pământ... sabia, acum nefolositoare, a războinicului stă în coliba sa spânzurată... femeile zâmbesc dulce la pruncii lor... chipul zbârcit al bătrânilor se întinde de bucurie... pacea aduce legea care chizășuiește, iar nu asuprește... legea, rod al slobozeniei... legea care apără pe cel slobod de nedreptate și nu apasă pe sărmanul în folosul bogatului... și multă vreme erau numai oameni fericiți, deși se aflau bogați și mai săraci... căci nelegiuirea nu era cunoscută; și cei bogați, și cei mai tari nu făceau ei singuri legea, după cum le venea lor mai bine, și nu puteau călca dreptul altuia, și junii ziceau, închinându-se către bătrâni: "cinste fie părinților noștri, care s-au luptat vitejește și ne-au lăsat de moștenire moșie și slobozenie".

15.

Cel ce nu cunoaște nevoia legii nu cunoaște ce e slobozenia, căci nu poate fi slobozenie fără lege... și acel ce nu se ține de duhul legii se leapădă de slobozenie.

16.

Pământ chinuit, te-a iubit legea... când te va ierta Domnul ? Da.

17.

Slobozenia e îndoită: cea dinlăuntru și cea dinafară... ele sunt surori, una fără alta nu pot trăi... slobozenia dinafară este neatârnarea moșiei, în care naștem și care ne hrănește, moșia de la care tragem numele nostru și dreptul de om, de sub biruirea oricărei alte țări și împărății. Pentru sângele ce ne dă, suntem datori cu sângele nostru. Pentru aceasta au fost bătăliile neamului nostru și a neamurilor, bătăliile cele vestite, scrise cu movile și mănăstiri pe șesuri și pe dealuri. Slobozenia dinlăuntru este legea, icoana dreptății dumnezeiești, legea așezată prin învoirea tuturor și la care toți deopotrivă se supun. Acolo unde nu e lege, nu e nici slobozenie, și acolo unde legea e numai pentru unii și ceilalți sunt scutiți de sub ascultarea ei, slobozenia a pierit... și fericirea e stinsă... căci atuncea asuprirea, nevoile, necazurile și sărăcia izvorăsc în lume: atuncea lumea se împarte în săraci și bogați, în stăpâni și robi, flămânzi și îmbuibați... atuncea lumea stă în cumpănă de pieire... căci dreptatea dumnezeiască e vecinică; ea urăște și blestemă pe omul și pe neamul ce alunecă în calea nedreptății... Străbunii noștri au fost blestemați de Domnul pentru strâmbătățile lor, și blestemul a trecut din neam în neam până în zilele noastre... privegheați asupră-vă ca la candela ce arde, ca nu copiii voștri și copiii copiilor voștri să zică de voi: blestem asupra părinților noștri, care au făcut strâmbătate !.. strâmbătatea izvorăște din siluire, din pizmă, din jefuire și din neștiință... legea dreptății e frăția, și ce frăție poate fi între uliu și prada lui, între răpitul și răpitor, între dreptul și nedreptul ?.. până când mai puteți, voi, cei ce ați călcat dreptatea, grăbiți a intra în calea Domnului, căci va sosi ziua izbândirii, ziua când vrabia se va lupta cu uliul și-l va birui... și într-adevăr, zic vouă, acea zi s-a apropiat.

18.

Tot lucrul lasă sămânța sa prin care din nou se naște: din tulpina bătrână și putredă a fagului încolțesc vlăstare tinere și vioae; așa (și) din robie se naște slobozenia, din neorânduială (iese rânduială) ... jugul aduce mântuirea, precum furtuna liniștea... Ridică capul, țară bântuită de vijeliile lumii, țară legată de jugul durerii !..

19.

Furtuna mântuirii strașnică are să fie... aveți grijă de ziua aceea, și grăbiți-vă a vă îndrepta din vreme. Târziu va fi atunci a plânge și a se căi; căci suferința îndelungată împietrește inima omului și ucide mila și o smulge dintr-însa... Cei mari și puternici au toate zilele spre a se îngrășa din asupririle creștinilor... Norodul are un ceas numai, un ceas în care își izbândește, și cu acest ceas răscumpără veacuri de chinuri... Deșteptați-vă... că vine groaza... n-ați auzit prin somn țipetele și vaietele megieșilor ?.. blestemele văduvelor sărace, sudoarea oamenilor aruncată ca pleava, hrana sărmanilor mistuită, moștenirea copiilor răpită, adunate la un loc cresc furtuna omenească și iuțesc răsplata cumplită a dreptății Domnului. Cei ce prin siluire fac nelegiuiri, prin siluire pier... și sabia Domnului e în mâna norodului... și sabia atunci mănâncă carne și nu cruță pe nimene, de la sugătorul până la cel desăvârșit bătrân. Și sângele curge ca un izvor, căci sângele îmbată mintea, ca spirtul și ca vinul... și în acea zi se vor auzi mai multe vaiete de cum s-au auzit de când lumea... și sângele vărsat va cădea peste capul celor ce fac strâmbătate și își spală mâinile, peste capul celor ce zic acum: nu este dreptate dumnezeiască... care precupesc dreptul văduvei și vând cugetul lor și sângele fraților lor.

Pictură de Alfred Vickers Sr.

L. van Beethoven - CITAT

Mă  simt  fericit
Ori de cîte ori reușesc să
mă ridic deasupra unui
obstacol.

Ludwig van Beethoven

ANDREI MUREȘANU - POEZII

Andrei  Mureșanu 1816 - 1863
(portret aflat la muzeul Brukenthal)

DEȘTEAPTĂ-TE, ROMÂNE !
(UN RĂSUNET)



Deșteaptă-te, române, din somnul cel de moarte,
În care te-adânciră barbarii de tirani
Acum ori niciodată croiește-ți altă soarte,
La care să se-nchine și cruzii tăi dușmani.

Acum ori niciodată să dăm dovezi în lume
Că-n aste mâni mai curge un sânge de roman,
Și că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume
Triumfător în lupte, un nume de Traian.

Înalță-ți lata frunte și cată-n giur de tine,
Cum stau ca brazi în munte voinicii sute de mii;
Un glas ei mai așteaptă și sar ca lupi în stâne,
Bătrâni, bărbați, juni, tineri, din munți și din câmpii.

Priviți, mărețe umbre, Mihai, Ștefan, Corvine,
Româna națiune, ai voștri strănepoți,
Cu brațele armate, cu focul vostru-n vine,
Viață-n libertate ori moarte" strigă toți.

Pre voi vă nimiciră a pizmei răutate
Și oarba neunire la Milcov și Carpați
Dar noi, pătrunși la suflet de sfânta libertate,
Jurăm că vom da mâna, să fim pururea frați.

O mamă văduvită de la Mihai cel Mare
Pretinde de la fii-și azi mână d-ajutori,
Și blastămă cu lacrămi în ochi pe orișicare,
În astfel de pericul s-ar face vânzători.

De fulgere să piară, de trăsnet și pucioasă,
Oricare s-ar retrage din gloriosul loc,
Când patria sau mama, cu inima duioasă,
Va cere ca să trecem prin sabie și foc.

N-ajunge iataganul barbarei semilune,
A cărui plăgi fatale și azi le mai simțim;
Acum se vâră cnuta în vetrele străbune,
Dar martor ne de Domnul că vii nu o primim.

N-ajunge despotismul cu-ntreaga lui orbie,
Al cărui jug de seculi ca vitele-l purtăm;
Acum se-ncearcă cruzii, cu oarba lor trufie,
Să ne răpească limba, dar morți numai o dăm.

Români din patru unghiuri, acum ori niciodată
Uniți-vă în cuget, uniți-vă-n simțiri.
Strigați în lumea largă că Dunărea-i furată
Prin intrigă și silă, viclene uneltiri.

Preoți, cu crucea-n frunte căci oastea e creștină,
Deviza-i libertate și scopul ei preasfânt.
Murim mai bine-n luptă, cu glorie deplină,
Decât să fim sclavi iarăși în vechiul nost'pământ.






O PRIVIRE PESTE LUME



Deșert e tot ce vede semețul ochi supt soare
Și nu e fericire deplină pre pământ;
Un vis e ce-amăgește ființa muritoare
Din oara când se naște și până la mormânt !

Văzutu-s-a om cândva să zică l-a sa moarte:
“Mă duc cu bucurie, c-am fost și-s fericit” ?
Un rege-a stat în lume, a cărui rară soarte
La altul în natură cu greu a mai zâmbit;

Și iată că el singur a scris cu-amărăciune,
Târât de-a lumei valuri, ce turbă ne-ncetat:
“Nimic supt cer statornic, ci tot deșărtăciune,
Deplină fericire supt soare n-am aflat !”

Un tată se silește s-adune-averi în lume
Încungiură oceanuri cu mii nefericiri,
Când fiu-i se răsfață văzând că are sume
Ce pot să corespundă la oarbele-i simțiri !

Un jude calcă legea, cu scop să mulțămească
Desfrâul unei patimi de care-i subjugat;
În urmă dă prinoase, cu scop să amuțească
Simțirea conștiinței ce-l mustră ne-ncetat.

Un trântor suge mierea ce crudele albine,
Zburând în armonie mai multe zeci de mii,
Adună dimineața, în oarele senine,
Când soarele străluce pe verzile câmpii.

Fățarnicul să-nchină cu buzele pătate,
Iar inima-i vicleană gonește mijiociri
Să guste-n răsfățare-și ce altor nu-s iertate,
Să-ncarce pe săracul cu mii de asupriri.

În gura-i pângărită de false jurăminte,
Bucată neiertată de lege n-a întrat,
Iar vorbe necurate, ocări de lucruri sânte,
Ca ploaia primăverei din rostu-i au zburat.

Deșert e dar ce vede semețul ochi sub soare,
Și nu e fericire deplină pre pământ;
Un vis e ce-amăgește ființa muritoare
Din oara când se naște și până la mormânt !






OMUL  FRUMOS




Frumos e omul, Doamne, când mintea e regină,
Și simțul ce ca șerpe spre rele îl înclină,
Supus, loial și drept;
Vârtutea-atunci măreață răsare ca ș-o floare,
De brumă neatinsă la rumena-i coloare
În fragedul lui piept !

Pe fruntea lui senină dreptatea strălucește
Întocma ca ș-un soare pe sferă când pășește
De nori neturburat;
E crimă, se retrage, e silă, se ferește,
E negură,-o străbate, e nor, îl împărțește
Și iesă nepătat.

Frumos e omul, Doamne, cu inimia curată
Cu floarea conștiinței de crime nepătată,
Sincer, nefățărit;
Conspire lumea toată, răzbată-l orice soarte,
Închidă-l să nu vază lumină pân' la moarte,
Și iată-l neclintit !

Arunce-l în deșerturi lipsite d-orice floare,
Pe unde nu s-arată nici om, nici zburătoare,
Ci șerpi veninători;
Vârtutea-i va fi scutul ș-azilul de scăpare,
Întocma ca și cedrul, cu umbra sa cea mare,
La oameni călători;

Frumos e omul, Doamne, cu generozitate,
Când iartă pe tiranul ce-apasă p-al său frate,
Cu scop d-a-l subjuga;
Și-n loc să răsplătească, cum cere pofta-n lume,
Dușmana lui lucrare, îi cruță negrul nume,
Voind a-l îndrepta !

De ce nu vine, Doamne, a Ta împărăție,
Când oamenii să șteargă și umbra de sclavie,
Fiind creștini curați;
Și-n locu-i să domnească dreptatea nepătată,
Egala-dreptățire și pacea-adevărată,
Ca între fii și frați !






CĂTRE MARTIRII ROMÂNI DIN 1848-1849




Dormiți în pace, umbre, martirii românimei,
Ce-ați îngrășat pământul cu sânge de eroi !
Bătrâni cărunți cu vază, voi floarea tinerimei,
Ce-n lupte sângeroase căzând, v-ați rupt de noi !

Pământul ne desparte, iar cerul ne unește
În patria cea sfântă, egală pentru toți,
Acolo nedreptatea și ura nu răzbește,
Nu cumperi cu vieața pământul de trei coți.

Voi v-ati plinit chemarea și sânta datorință,
Când pentru-a Patrii bine cu glorii v-ați luptat !
Păstrând viitorimei modelul de credință,
Ce Patria ni-l cere ș-augustul împărat !

A voastre brave fapte sunt scrise-n istorie,
Iar dulcea suvenire în inimi de roman !
Mihalțul, Luna, Bradul, au dat dovadă vie,
Că nu e laș românul, nu fuge de dușman !

Un Iancu, un Buteanu, un Dobra ș-alți o sută
Vor sta pururea față cu orișice eroi,
Și până când națiunea română-i prevăzută
Cu stâlpi așa gigantici, nu-i pasă de nevoi !

Uniți-vă cu Mircea, voi umbre glorioase,
Al cărui nume-însuflă respect și la păgân,
Precum a lui bravure și fapte generoase
Fac sacră suvenirea-i la fiece român!

Uniți-vă cu Ștefan, principele cel mare
Ce-l recunoaște întreaga Europa de erou,
Supt care românimea scăpată d-apăsare,
Putea cu drept să zică, c-a re-nviat de nou !

Sau cu Mihai eroul și cu Ioan Corvinul,
Genii românimei d-a căror rari numiri
Ce luce-n Istorie întocma ca rubinul,
Și astăzi se înfioară a turcilor oștiri !

Nu plângeți mame, fiii, căci ei ne-au scos din moarte
Onoarea, existința, tezaurul mai frumos;
Prin sângele lor sacru s-a șters tirana soarte,
S-a stins pentru pururea suspinul dureros,

Surori, nu plângeți frații, căci ei vă liberară
De turmele rebele, al căror scop au fost:
Să taie tot, să arză, cu furie tătară,
La prunci, femei, fetițe, să nu dea adăpost.

Copile rușinoase, voi plângeti cu durere
Pre-amanții, cari în lupte cu glorii au căzut !
Dar nu știți, că-a lor inimi juraseră-n tăcere,
A fi eroi prin moarte, iar nu sclavi, ca-n trecut !

Dormiți, dormiți în pace, voinici feciori de munte,
Subțiri și-nalți ca bradul, cu brațe de eroi,
Dedați din tinerețe a merge tot în frunte,
A nu ști de pericul, de moarte și nevoi !

Iar voi, plăntuțe crude, ce-acum pășiți în lume,
Păstrați cu reverință acest act omenos,
Săpând profund în inimi al bravilor frați nume,
Ce sângele-și vărsară în câmpul glorios !





MINTEA

Te măresc ființă fără de-nceput
Pentru tot ce vede ochiul meu sub soare,
Pentru tot ce dreapta-ți sântă a făcut,
De la om și feară, până l-acea floare,
Carea vegetează numai un minut !

Ce mă face însă, ca să te ador
Este mintea, Doamne, care-mi strălucește,
Ca și un luceafăr, în al nopții nuor,
Și-n vuietul lumii blând mă însoțește,
De când văd lumina, și până când mor !

Ea-mi conduce pașii, să mă pot feri
De leu și de tigru, care varsă sânge,
De foc și de apă, ce m-ar nimici;
Ea mă luminează ca să știu resfrânge
Cursele dușmane, verunde vor fi.

Ea departă ceața de la ochiul meu,
Ca să nu amestec credința deșartă
Cu credința dreaptă, într-un Dumnezeu
Care o propuse simplu fără ceartă
Ca la frați din fire, însuși fiul său.

Seculi se-nchinase genul omenesc
Soarelui și lunei, stelelor pompoase,
Până când să vie dascălul ceresc
Ce prin suferirea morții glorioase
A plântat în lume spirit creștinesc.

În deșert se-ncearcă ai nopții argați
Să revarsă umbră în loc de lumină,
Ură-n loc de pace între fii și frați
Ale lor cuvinte nu prind rădăcină
Căci nu ies din inimi, ci din crieri stricați.

Te măresc ființă fără de finit
Pentru-acea scânteie, ce-i zic conștiință,
Carea greu mă mustră de-am păcătuit,
Și mă desfătează cu bunăvoință,
De-am făcut dreptate celui asuprit !

GLASUL UNUI ROMÂN



La ceriu, părinte bune, de caut cu umilire,
În darn 'mi este ruga, deșert al meu suspin !
Un vierme, de se mișcă, tu scii de a lui clătire;
Dar luptele, ce cercă un nem, de unde vin?

Se poate, că străbunii s'au mormîntat în crime;
Dar răul străvechimii dor nu-l cerți  pân'la noi !
Căci altfel era bine, ca fiii de sclăvime
Să vie orbi pe lume, născuți pentru nevoi !

Eșiți, voi umbre moarte, eroii gintei mele !
Și dați dovezi la lume, ce atât v'a înegrit;
Strigați în gura mare, că voi de-atâtea rele,
Ce cercă strănepoții, nu v'ați vinovățit !

Să spuie Retezatul, acel asil de pace,
D'a fost Românul trândav în timpuri de nevoi ?
De n'a păzit credința, de n'a vrut toate-a face,
Să scape numai țara din curse de războiu !

La undele de sânge, ce-au curs în Câmpul Pânii,
Vărsat prin iatagane și paloș de Osman:
Au n'au învins Corvinul p'acel cumplit dușman ?
Au n'au avut în parte amestec și Românii ?

Ah ! căci nu-mi pot răspunde străvechile morminte !
Spunând, ce țin în sînuși: Român, au gen străin ?
Atunci s'ar frânge cearta, ce curge acum fierbinte,
S'ar șterge atunci ca ceața și vechiul meu suspin !

De tace omenimea, glas va da stânca'n munte,
Și apele nu vuet prin ton nepomenit.
Nu mai e timp s'apuie un gen, ce-a mers în frunte,
La toată năvălirea, ce țara-a copleșit.

Numai e timp s'apuie un gen faimos în lume,
Nutrit prin o minune, din zei provenitor,
A căruia mărire, virtute și renume
Pusese sub picioare p'ai lumei domnitori.

Nu mai e timp s'apuie o viță strălucită,
Ce-a dat în zeci de secoli din sînul său eroi !
De-a și supus'o soarta a fi nefericită:
Răsare-i însă steaua și scapă din nevoi !

E verde încă bradul și umed după fire;
Dar' razele căldurei au nu-l vor sci usca ?
E nor încă pe ceriuri; dar norul e subțire,
Si-un vînt de primăvară au nu-l va depărta ?

La ceriu, părinte sfinte, căzând cu umilire,
O ginte părăsită tu n'o vei lăpăda !
Ești drept și ierți păcatul, văzând o pocăire !
Ești bun și 'ți este milă de tot ce-i mâna ta !

Pictură de Costache Petrescu  - Tricolorul
(tineri revoluționari de la 1848)
tablou din colecția Spiridon Manoliu

RUGĂCIUNE

RUGĂCIUNE Mărire Ție, Doamne Sfinte, Că mi-ai dat viață - o comoară - Mi-ai dat lumină, mi-ai dat minte Și toate câte mă-nconjoară. Să fiu mereu iubit de Tine, Eu voi munci din răsputeri, Mereu voi face numai bine Și voi fi numai mângâiere. Voi înflori prin fapte bune, Așa cum înflorește mărul Și-n toată vorba mea voi spune De-a pururi numai adevărul. Cu toți copiii voi fi frate Și nu voi ști ce este ura Spre clevetiri și nedreptate Eu, Doamne, n-oi deschide gura. Flămîndului s-astâmpăr chinul Voi frânge pâinea mea în două, Voi fi curat precum e crinul Scăldat în boabele de rouă ! Cu milă inima-mi va bate Și voi iubi cu milă sfântă Pe orișicare vietate Ce-n lumea asta nu cuvântă ! Așa mă leg, cu dor fierbinte, Să-mi fie fapta și cuvântul Și-așa ajută-mi, Doamne sfinte, Cum îmi voi ține legământul. În numele Tatălui, și-al Fiului, și-al Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor, Amin !

ARTISTA MITZI SATO-WIUFF ȘI LUMEA FANTEZIEI

http://aruarian-dancer.daportfolio.com/