ANTON PAVLOVICI CEHOV - 1860 - 1904
Anton Pavlovici Cehov a fost un prozator și dramaturg rus.
Cehov s-a născut la Taganrog, un oraș de la Marea Azov.
Între 1867 și 1879, face studii primare și secundare în orașul natal.
Frecventează teatrul și conduce o revistă a elevilor. După fuga tatălui său la Moscova, este nevoit să acorde meditații.
În 1879, începe studii de medicină la Moscova și-și ajută financiar familia, publicând în reviste umoristice.
După absolvirea facultății în 1884, profesează în jurul Moscovei.
În 1886, începe colaborarea la revista Novoe Vremia (Timpuri
noi), condusă de Alexei Suvorin, cel ce îi va fi editor. În această
perioadă, publică proză, lucrând și la piesele sale de teatru.
În 1890, efectuează un voiaj în insula Sahalin, unde recenzează
populația. În timpul voiajului său în Italia, din 1894, starea
sănătății sale se înrăutățește.
În 1896, îl cunoaște pe Constantin Stanislavski, care îi va regiza piesele de teatru.
În 1897, este spitalizat, atins fiind de tuberculoză pulmonară.
Între 1897 și 1901, piesele sale de teatru (Unchiul Vania, Trei surori) sunt publicate și reprezentate.
În 1901, se căsătorește cu actrița Olga Knipper (1868 - 1959).
În 1903, finalizează piesa Livada cu vișini.
În 1904, boala i se agravează și, la 2 iulie, moare în sanatoriul de la Badenweiler, în Germania.
Dintre piesele sale de teatru: Unchiul Vania, Trei surori, Livada cu
vișini, Pescărușul, Tragedie fără voie, Nunta, Ursul, Ivanov, Demonul
pădurii, etc.
Dintre povestirile lui Cehov: Moartea unui slujbaș, Grasul și slabul,
Stridiile, Cameleonul, Masca, Grișa, Acasă, Sirena, Stepa, Salonul nr.
6,
Casa cu mezanin, Călugărul negru, Logodnica, etc.
Dintre nuvele sale: Dramă la vânătoare, Chibritul suedez, Stepa, Un duel, Trei ani, Viața mea.
Schițe umoristice: Povestirile Melpomenei, Povestiri pestrițe.
Sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Anton_Cehov
Cehov și Tolstoi la Yalta.
GRASUL ȘI SLABUL
Doi prieteni se întâlniră la o gară de pe calea ferată Nikolaevskaia.
Unul era rotofei, celălalt, slab. Cel gras tocmai luase masa la
restaurantul gării și buzele, încă unsuroase, îi luceau ca niște vișine
coapte. Mirosea a vin Xeres și a „Fleurs d'oranger”. Slabul abia
coborâse din vagon și era încărcat de geamantane, boccele și cutii de
carton. Mirosea a șuncă și a zaț de cafea. În spatele lui venea
nevastă-sa, o femeie firavă, cu bărbia ascuțită, și fiul său, elev de
liceu, un băiat înalt, cu o pleoapă puțin lăsată pe un ochi.
- Porfiri ! strigă rotofeiul, zărindu-l pe cel slab. Tu ești ? Dragul meu ! Nu ne-am văzut de un car de ani !
- Doamne ! se minună acesta. Mușa ! Prietenul meu din copilărie ! Ce cauți aici ?
Prietenii se îmbrățișară și se măsurară unul pe altul cu ochii umezi. Amândoi erau buimăciți, încântați.
- Dragul meu ! începu cel slab, după ce se mai îmbrățișară o dată. Nu mă
așteptam de loc ! Ce surpriză ! Ia să te văd mai bine ! Ai rămas tot
așa de frumos cum erai, tot atât de îngrijit și de fercheș. Doamne,
Dumnezeule ! Ei, cum o duci ? Ești bogat ? Ești însurat ? Eu, precum
vezi, m-am însurat...Asta-i nevastă-mea, Luiza, născută Wanzenbach...e
luterană...Iar ăsta e fiul meu, Nafanail, elev în clasa a treia.
Nafanea, domnul e prietenul meu din copilărie ! Am fost colegi de liceu !
Nafail stătu o clipă stătu o clipă pe gânduri, apoi își scoase șapca.
- Am fost colegi de liceu ! repetă slabul. Îți aduci aminte, Mișa, cum
ne porecliseră băieții ? Pe tine, Herostrat, fiindcă arseseși cu țigara o
carte a liceului, iar pe mine Efialte, fiindcă îmi plăcea să torn...Ha -
ha- ha ! Păcatele tinereții ! Nu te teme Nafanea ! Vino mai
aproape...Și asta e nevastă-mea, născută Wanzenbach...luterană...
După o clipă de gândire, Nafanail se ascunse după tatăl său.
- Ei, dar tu cum o duci, dragul meu prieten ? întrebă rotofeiul,
privindu-și încântat fostul coleg. Ai o slujbă undeva ? Ai un post bun ?
- Da, dragul meu, am o slujbă. Sunt de doi ani asesor de colegiu, am și
ordinul Stanislav. Leafa e cam mică...dar ce să-i faci ! Nevastă-mea dă
lecții de muzică, eu fac în orele libere tabachere de lemn. Tabachere
foarte bune ! Le vând cu o rublă bucata. Dacă cineva ia zece bucăți sau
mai multe, fac reducere. Ne descurcăm, de bine, de rău. Am lucrat
înainte la un minister, și acum sunt mutat aici, ca șef de birou....Am
să fac serviciul aici. Dar tu ? Nu cumva ai și ajuns consilier de stat ?
Ai ?
- Nu, dragul meu, caută ceva mai sus, răspunse grasul. Sunt consilier secret...Sunt și decorat. Am două stele.
Slabul păli deodată și încremeni, apoi fața i se lăți într-un zâmbet
până la urechi. Ai fi zis că toate trăsăturile începuseră să i se
topească. Trupul i se sfriji, se gârbovi, și parcă i se făcu mai
puțintel...Geamantanele, boccelele și cutiile de carton se sfrijiră, se
zbârciră și ele...Bărbia lungă a nevestei sale se lungi și mai mult;
Nafanail luă poziția de drepți și își încheie toți nasturii tunicii...
- Eu, excelență...sunt încântat ! Un prieten din copilărie, ca să zic așa, să ajungă la o situație atât de înaltă ! Hi-hi-hi !
- Ia lasă prostiile ! se încruntă grasul. Ce înseamnă tonul ăsta ?
Suntem doar prieteni din copilărie; ce rost are respectul ăsta față de
grad ?
- Vai de mine...Se poate ? continuă să râdă stânjenit slabul,
împuținându-se și mai mult. Atenția binevoitoare a excelenței -
voastre..e ca un fel de vlagă dătătoare de viață...Excelență, acesta
este fiul meu, Nafail...Soția mea Luiza e luterană întrucâtva...
Grasul voi să spună ceva, dar fața celui slab căpătă o expresie atât de
servilă și respectuoasă, încât consilierului secret i se făcu greață.
Își întoarse capul într-o parte și îi întinse slabului mâna de rămas
bun.
Slabul îi strânse respectuos trei degete și, frângându-și trupul într-o
plecăciune adâncă, râse subțire, ca un chinez: „Hi-hi-hi”. Nevastă-sa
zâmbi și ea. Nafanail făcu o temenea și scăpă șapca din mână. Tustrei
erau extrem de impresionați și măguliți.
1883
Traducere de Anda Boldur
Un oraș așa cum arăta în 1883
Guy de Maupassant 1850 - 1893
Sunase de amiază. Poarta școlii se deschise și copiii
năvăliră afară, îmbrâncindu-se să iasă mai repede. Dar în loc să se
risipească iute și să se ducă acasă, la masă, cum făceau în fiecare zi,
se opriră după câțiva pași, se adunară în grupuri și începură să
șoptească între ei.
În dimineața aceea, Simon, fiul Blanchottei, venise la școală pentru prima oară.
Toți auziseră acasă la ei vorbindu-se despre Blanchotte. Cu toate că era
bine primită în lume, mamele vorbeau despre ea cu un fel de compătimire
puțin cam disprețuitoare, care îi pătrunsese și pe copii, fără să știe
de ce.
Pe Simon nu-l cunoșteau, pentru că nu ieșea niciodată în drum și nu
făcea ștrengării cu ei pe ulițele satului sau pe malul râului. Așa că nu
le plăcea. Îl primiseră cu oarecare bucurie amestecată cu o mare
mirare, și-și repetaseră unul altuia cuvintele rostite de un băiat de
paisprezece-cincisprezece ani, care părea că știe multe, după cum
clipea de șmecherește:
- Știți...Simon...n-are tată !
Băiatul Blanchottei se ivi în pragul școlii.
Avea șapte sau opt ani. Era cam palid, foarte curat, părea sfios, aproape stângaci.
Se întorcea acasă, la maică-sa, când, grupurile de colegi care șopteau
mereu și-l priveau cu ochi răutăcioși și cruzi de copii care pun la cale
ceva, îl înconjurară încet-încet și îl închiseră ca într-un cerc.
Stătea acolo încremenit în mijlocul lor, surprins și încurcat,
neînțelegând ce aveau să-i facă. Dar băiatul care adusese vestea, mândru
de primul lui succes, îl întrebă:
- Cum te cheamă pe tine ?
El răspunse:
- Simon.
- Simon și mai cum ?
Copilul repetă încurcat:
- Simon.
Băiatul strigă:
Trebuie să te cheme Simon și încă într-un fel...Așa..Simon...ăsta nu e un nume.
Gata să plângă, el repetă pentru a treia oară:
- Mă cheamă Simon.
Ștrengarii începură să râdă. Băiatul, victorios, ridică glasul:
- Vedeți și voi că n-are tată.
Se făcu tăcere. Copiii erau uluiți de lucrul acesta extraordinar, cu
neputință, monstruos: un băiețel care n-are tată. Îl priveau ca pe-o
minune, ca pe o ființă nefirească și simțeau că disprețul mamelor lor
pentru Blanchette pe care nu și-l explicaseră până atunci, creștea în
ei.
Simon se rezemase de un copac ca să nu cadă. Stătea ca trăsnit de o
nenorocire fără leac. Căuta să se explice . Nu găsea însă ce să le
spună, nu putea dezminți faptul îngrozitor că nu avea tată. În sfârșit,
palid, le strigă la întâmplare:
- Ba da, am și eu tată.
- Și unde e ? întrebă băiatul.
Simon tăcu; nu știa. Copiii râdeau, ațâțați. Acești copii de țară,
asemănători cu niște jivine mici, erau îmboldiți de nevoia crudă care
împinge găinile dintr-o dată să năvălească asupra uneia dintre ele care a
fost rănită.
Simon zări deodată un vecin, copilul unei văduve, pe care îl văzuse totdeauna numai cu maic-sa, cum umbla și el.
- Nici tu, spuse el, n-ai tată.
- Ba da, spuse băiețelul, eu am.
- Unde e ? întrebă Simon.
- A murit, spuse copilul cu o mândrie nemăsurată. Tata e la cimitir.
Un murmur de aprobare trecu printre ștrengari, ca și cum faptul de a
avea un tată mort, la cimitir, l-ar fi înălțat pe colegul lor,
strivindu-l pe cel care n-avea de loc. Și drăcușorii ăștia, ai căror
tați erau mai toți răi, bețivi, hoți și aspri cu nevestele lor, se
îngrămădeau și-l strângeau din ce în ce mai tare pe Simon, ca și cum ei,
copiii legitimi, ar fi vrut să-l înăbușe pe cel care era în afara
legii.
Deodată, unul care era lângă Simon, scoase limba batjocoritor la el și strigă:
-N-are tată ! N-are tată !
Simon îl apucă cu amândouă mâinile de păr și începu să-l lovească cu
picioarele, în vreme ce îl mușca aprig de obraz. Se iscă o îmbrânceală
generală. Cei doi bătăuși fură despărțiți. Simon rămase lovit, zgâriat,
zdrobit, tăvălit în țărână, în mijlocul cercului de ștrengari care
aplaudau. Când se ridică scuturându-și mașinal cu mâna cămășuța plină de
praf, cineva îl strigă:
- Du-te și spune-i lui taică-tu.
Atunci simți că în inimă i se prăbușește ceva. Erau mai puternici decât
el, îl bătuseră și nici nu le putea răspunde, pentru că simțea bine că
era adevărat, că el n-avea tată. Încercă, plin de mândrie, să lupte
câteva clipe cu lacrimile care-l sugrumau. Se înăbuși, apoi începu să
plângă zguduit de suspine, fără glas.
O bucurie sălbatică îi cuprinse pe dușmani și, firește, tot ca niște
sălbatici care încearcă o mulțumire grozavă, se luară de mână și
începură să joace o horă în jurul lui, repetând un refren:
- N-are tată ! N-are tată !
Dar Simon încetă deodată să plângă. Se înfurie cumplit. Sub picioarele
lui erau destule pietre; le culese și le aruncă din toate puterile în
călăii lui. Doi sau trei fură atinși și o luară la fugă țipând.
Băiețelul părea atât de înspăimântător, încât ceilalți fură cuprinși de
panică. Se risipiră și fugiră, lași, cum e întotdeauna mulțimea în fața
unui om ieșit din fire.
Când rămase singur, copilașul fără tată o luă la fugă spre câmpie,
pentru că își adusese aminte de ceva care îl făcuse să ia o hotărâre
mare. Voia să se înece în râu.
Își aduse aminte în adevăr că, cu vreo săptămână înainte, un biet
nenorocit, un cerșetor, se aruncase în apă pentru că nu mai avea bani.
Simon fusese acolo când îl scoseseră din râu și bietul om, care de
obicei îi părea jalnic, murdar și urât, îl izbise prin înfățișarea lui
liniștită, obrajii lui palizi, barba lungă, udă și ochii deschiși,
foarte senini. În jurul lui se spunea :A murit”. Cineva adăugase: „Acum
e fericit”. Simon voia și el să se înece, pentru că nu avea tată, ca
nenorocitul acela care n-avea bani.
Ajunse lângă apă și o privi cum curge. Câțiva pești zburdau repezi în
unda limpede și, din când în când, făceau un salt și prindeau
musculițele care zburau pe deasupra apei. Conteni din plâns pentru că
manevra lor îl interesa foarte mult. Dar cum, după clipele de liniște
ale unei mari furtuni, se pornesc dintr-o dată vânturi care îndoaie
copacii și aleargă până la marginea zării, tot așa îl bântuia și pe el
din când în când, cu o durere ascuțită, gândul: „ Am să mă înec pentru
că n-am tată”.
Era foarte cald, foarte bine. Soarele blajin încălzea iarba. Apa
strălucea ca o oglindă. Simon trecea prin clipe de fericire, era
cuprins de acea moleșală care vine după lacrimi și ar fi vrut grozav să
doarmă acolo, în iarbă, la căldură.
O broscuță verde sări la picioarele lui. Încercă s-o prindă. Îi scăpă. O
urmări și fu gata s-o prindă de trei ori la rând. În sfârșit o apucă
de vârful lăbuțelor de dinapoi și începu să râdă văzând cum se trudea
vietatea să scape. Își aduna picioarele lungi și pe urmă le deschidea
brusc, le lungea dintr-o dată țepene ca două bare. În vremea asta,
ținându-și ocii ațintiți - ochii rotunzi încercuiți cu aur - bătea
aerul cu lăbuțele dinainte care se zbăteau ca niște mâini. Simon își
aduse aminte de o jucărie făcută din scândurele înguste, prinse în cuie,
în zigzag, unele deasupra altora, care, printr-o mișcare asemănătoare,
manevrau exercițiul spldățeilor fixați deasupra lor. Atunci se gândi la
casa lui, și pe urmă la maică-sa, și cuprins de o tristețe adâncă,
începu iar să plângă. Tot trupul îi era scuturat de fiori. Îngenunche
și-și spuse rugăciunea ca înainte de culcare. Dar nu putu s-o
isprăvească, pentru că fu năpădit de suspine grăbite, furtunoase. Nu se
mai gândea la nimic, nu mai vedea nimic în jurul lui, nu mai era ocupat
decât cu plânsul.
( Va continua )
