LEGENDE ISTORICE - DIMITRIE BOLINTINEANU - II

CEA DE PE URMĂ NOAPTE A LUI MIHAI CEL MARE


Ca un glob de aur luna strălucea
Și pe-o vale verde oștile dormea;
Dar pe-un vârf de munte stă Mihai la masă
Și pe dalba-i mână fruntea lui se lasă;
Stă în capul mesei, între căpitani,
Și recheamă dulce tinerii săi ani.
Viața noastră trece ca suava rouă
Când spernața dulce ne surâde nouă.
Asrfel astă dată viața lor cura;
Cugetele triste nu-i mai turbura;
Luna varsă raze dulci și argintoase;
Austrul le suflă coamele pletoase;
Căpitanii toarnă prin pahare vin
Și în sănătatea lui Mihai închin.
Dar Mihai se scoală și le mulțumește
Și, luînd paharul, astfel le vorbește:


-„Nu vă urez viață, căpitanii mei !
Dimpotrivă, moarte, iată ce vă cei !
Ce e viața noastră în sclavie oare ?
Noapte fără stele, ziuă fără soare.
Cei ce rabdă jugul și-a trăi mai vor
Merită să-l poarte spre rușinea lor !
Sufletul lor nu e mai presus de fierul
Ce le-ncinge brațul, iau de martur cerul !
Dar românul nu va câmpuri fără flori,
Zile-lungi și triste fără sărbători.
Astfel e vulturul ce pe piscuri zboară:
Aripile taie-i, că ar vrea să moară !
Astfel e românul și român sunt eu
Și sub jugul barbar nu plec capul meu.”








PREDA  BUZESCU


De trei zile lupta n-a mai încetat,
Și tătarul pare c-a înaintat.
Dar Buzescu Preda vede cu durere
Floarea României ce pe vale piere.
Trece înainte pe un cal în joc.
Ce varsă din ochii-i flacăre de foc;
Strigă cu tărie cetelor zdrobite
Ce la glasu-i mândru se întorc uimite.
Iată că nepotul banului tătar
Trece pe-un sălbatec, ager armăsar:
Unde se arată pe întinsa vale,
Prin oștirea noastră își deschide cale.
Iar Buzescu Preda, cum îl întâlni,
Îi eși-nainte, ș-astfel îi vorbi:
- „Dacă nu ți-e frică, și-ai credință-n tine,
O, tătare ! vino să te bați cu mine !”


Ei descălecară atunci amândoi,
Și se iau la luptă ca doi juni eroi,
Ochii tuturora cată cu mirare
La Buzescu Preda și tătarul mare.
Ei se bat la raza stelei cei de foc,
Flăcările albe pe-a lor zale joc.
Vântul răcorește fruntea lor udată;
Și mânia dulce sufletul le-mbată.
Ei se bat în spade - spadele se frâng;
Și se iau în btațe - se smucesc, se strâng;
Când tătarul scoate o secure mică
Și lovind pe Preda pavăza îi strică;
Dar el cu măciuca astfel îl lovi,
Încât dintr-o dată căzu și muri.

Iară după aceasta, oastea românească
Pleacă și învinge hoarda tătărască.









FERENTARUL

(fragment dintr-un marș vechi)


Nu e nici mândria, nu e nici mulțimea
Care în batalii încunun oștimea;
Nu e nici noroc
Cela ce se bate pentru neatârnare
Are zece brațe, zece inimi are,
Inime de foc.


Roșiorul mândru și frumos ca crinul
Când pe mals s-arată tremură Vidinul
La vederea sa.
Face de se miră toată arăpimea
Ieniceri, spahii și anăuțimea
Și-i strigă: ura !


Ferentarul, ager și cu lungă chică,
Intră în oștime fără nici o frică,
Tare ca un leu.
Iute ca săgeata tabăra străbate,
Bate zece singur, cincisprezece bate:
- „Ferentar sunt eu !”


Astfel ferentarul știe ca să moară:
Pentru țara dragă, pentru soțioară
Cine n-ar muri ?
Unul ca acela blestemat să fie !
Nimeni să nu-l plângă, nimeni să nu-l știe
Când el va pieri !...


Junele fecioare, tineri luptători,
Pe mormântul nostru vor culege flori !...

_____________
Ferentar - soldat din pedestrimea ușoară
Ienicer - soldat din corpul infanteriei turcești
Spahiu - soldat din cavaleria turcească
Arnăut - soldat mercenar (albanez) recrutat de domnii fanarioți










FATA  DE  LA  COZIA

Trâmbița răsună sus pe coasta verde;
Armia lui Țepes printre brazi se pierde.
- „Iată ! strig vitejii, mândrul căpitan
Ce-a ucis cu mâna-i pașa musulman !”


Domnul îl sărută și cu bucurie:
- „Spune-mi, vrei tu aur, rangui sau soție ?
Dacă vrei avere, da-ți-voi cât vei vrea;
Dacă vrei soție, da-ți-voi fata mea !”


-„Doamne ! nu voi aur, nici onori deșarte,
N-am venit în lupte să-mi trag așa parte;
Plângerile țărei brațul mi-a-narmat;
Pentru-a ei scăpare astăzi m-am luptat.
Iar de este vorba să-mi dai soțioară,
Află că eu însumi sunt o fetișoară !”


La aceste vorbe junele frumos
Coiful își aruncă, păru-i cale-undos.
Toată adunarea vede cu răpire
O fetiță dulce ca o fericire.
Domnul se răpește de mândrețea ei.
-„Care din boierii-mi vrei bărbat să iei ?”


-” Doamne, zise fata, vrei să fiu soție
Unui din ostașii care-mi place mie ?
Toți sunt bravi la luptă, nu mă îndoiesc;
Însă pe-al meu mire voi să îl iubesc.”


Domnul fiu s-aruncă l-ale ei picioare
Și cu vorbire dulce rugătoare:
- „Fii a mea domniță și îți jur pe cer
Pentru tine-n lume să trăiesc, să pier !”


La aceste vorbe tânăra fecioară
Rumenind la față ca o rozișoară:
- ”Dacă vei iubirea-mi să o dobândești,
Pentru țară, doamne, să mori, să trăiești !”.







UN OSTAȘ ROMÂN ÎNCHIS PESTE DUNĂRE

Porumbiță întristată !
Eu ca tine sunt strein,
Și-ntr-o țară depărtată
Tu cânți tristă, eu suspin.


Însă tu ai aripioare
Poți te-ntoarce când vei vrea,
Iar eu plâng în închisoare
După dulcea țara mea !


Tu ai poate-o surioară
Ce te cheamă nencetat
Iar eu am o drăgușoară
Ce în lacrimi am lăsat.


Însă tu ai aripioare
Poți te-ntoarce când vei vrea,
Iar eu gem în închisoare
După mândrulița mea !


Zboară, pasăre curată !
Și te-ntoarnă-n țara ta;
Iar eu, floare aruncată
Pe alt țărm, mă voi usca !







MIRCEA LA BĂTAIE

Armia maghiară țara a-nvelit;
Soarele văzând-o a îngălbenit.


Dar bătrânul Mircea nu se înspăimântă;
Cu o mică ceată de voinici s-avântă.


Nu că el voiește țara a scăpa;
Ci va să-mplinească datoria sa.


Unde este timpul cel de bărbăție
Când murea românul pentr-o datorie !

Pe un cal ce mușcă spuma în zăbală
Printre zi și noapte el își face cale.


- „Frații mei, vorbește falnicul bătrân,
Dumnezeu voit-a ca să mor român,
Cel ce-a sa viață țărei sale-nchină,
Piere ca lumina într-a sa lumină.
Ce e-n viața țărei viața unui om ?
Ce e-n primăvară floarea unui pom ?
Ceea ce prin stele este stelioară
Și-n nemărginire un minut ce zboară
Șoimul când se vede prins de vânător,
Spun că își sfărâmă cuib și puiori.
Astfel decât lanțul brațul să le-ncingă
Ce-i român, ce-i nobil, astăzi să se stingă.”

Unde este timpul cel de bărbăție
Când murea românul pentr-o datorie ?!






MIHAI SCĂPÂND STINDARDUL



Noaptea se-ntinde și din geana sa
Argintoase lacrimi peste flori vărsa.
Dar setos de lupte, în văi depărtate
Un erou în noapte încă se mai bate.
Singur el se luptă în acele văi
Unde mâna morții a culcat pe-ai săi.
Dar sub mii de brațe trebuie să cază:
Trece printre unguri fără ca să-l vază
Și stindardul țării el înfășurând
Către sân îl strânge înapoi cătând.
Și în umbra nopții armăsaru-i zboară
Ca o-nchipuire albă și ușoară
Spre o apă lată calul s-a-ndreptat;
De maghiari războinici fuge-nconjurat.
Luna după dealuri mergând să se culce
Îi arată calea și-i surâde dulce.


Cei ce îl preurmă se opresc pe maluri;
Dar Mihai cu calul se aruncă-n valuri,
Și de ceea parte singur ajungând
El îmbrățișează calul spumegând.

Apoi scoate frâul încă alb de spume,
Și îi zice: „Liber mergi de-acum în lume !”





DOAMNA  LUI  NEAGU


Neagoe cel Mare în al său palat,
Ce domnește p-Argeș, zice întristat:
- „Monastirea noastră nu e săvârșită
Și a mea avere este isprăvită !
Dragi ostași, ce ziceți, nu ar fi păcat
Ca să înceteze lucrul minunat ?”
- „Biruri peste țară pot ca să se puie !”
Au răspuns ostașii ca să îl mângâie;
Zic, și ei decide biruri pe români
De la cei mai tineri pân'la cei bătrâni.
Doamna intră-n sală; grațiile sclave
Împletesc cu roze zilele-i suave.
Ochii uzi de rouă spre pământ se-nclin;
Rumenind la față ea vorbește lin:
- „Voi vreți biruri nouă ! Neagoe, te teme !
Mâine toată țara o să te blesteme !
Astă monastire ce atât iubești,
Printre fum de lacrimi poate s-o privești !
Iată diamanturi ! vinde-le și-urmează
Nobila lucrare ce te inimează.
Căci aceste scule nu le pot purta
Când femei pe față lacrimi vor păstra.”
Zice și arată un paner de aur
Unde închisese gingașul tezaur.
Ea îl dă. Și fața, ca un frag cocând,
Rumenă surâde drăgălaș și blând.
Un bătrân se scoală și-astfel le vorbește:
- „Inima străbună încă viețuiește.
Țara care naște astfel de femei
Merită și viață și mărirea ei.
Căci să știți cu toții că un neam se face
Mare, sau se pierde cum femeii place,
Și acum voi zice: Doamne ! pot să mor,
Că văzură ochi-mi mântuirea lor !”

UN DRAPEL MARE CÂT INIMA NOASTRĂ DE ROMÂNI !

Sunt încă profund emoționată de acest eveniment și de tot ce a implicat...





Mă gândeam și la ambii mei bunici care se odihnesc acum întru Domnul - Bădescu Ion și Lăuneanu Ion - ambii au fost pe front, povesteau cu simplitatea omului cu adevărat măreț, despre pericole dar nici unul nu spunea că alții, cu bani, au scăpat de război sau....Înțelegeți ce spun ? Mă refer la nimicurile noastre (în comparație cu un război, toate sunt nimicuri) în care eșuăm și toți ceilalți sunt de vină...





Și după război....au fost închiși pentru că erau „țărăniști” și chiaburi și...




Bunicile mele, Bădescu Ioana și Lăuneanu Sofia, și-au crescut copiii, și-au așteptat bărbații, și-au crescut nepoții și....au continuat să-și aștepte bărbații....




Să știți că nu spun cuvinte goale cei ce vorbesc despre înțelepciunea oamenilor simpli, curați, înțelepți de la Dumnezeu. Oricât aș face, oricâte diplome aș avea, niciodată nu mă voi ridica la nivelul lor pentru că au avut o tărie de caracter și au crezut fără șovăire în Dumnezeu și menirea lor.





Și părinții mei, Ioana și Alexandru (care și ei sunt în Grădina Raiului) care dincolo de învățăminte, mi-au fost exemple.





Nu totdeauna mă ridic la nivelul așteptărilor lor, nici la nivelul propriilor mele așteptări, dar doresc să spun, că adânc, în inima lui, fiecare român este un erou și acționează ca un erou. Sunt atât de multe exemplele...gândiți-vă, o clipă, în sufletul vostru, câți oameni pe care nu i-ați cunoscut, v-au întins o mână de ajutor, v-au făcut să zâmbiți într-o zi grea (și ce este mai greu decât a ridica moralul și-a mângâia sufletul unui necăjit ?), câți v-au făcut mici complimente în momente când acasă lucrurile mergeau mai greu ?




Dacă fiecare dintre noi suntem speciali și eroi în ochii lui Dumnezeu, de ce noi ne privim altfel ?





Vă iubesc și vă prețuiesc nespus de mult, dragii mei români - ce ziceți ? Ridicăm privirea și ne purtăm ca niște adevărați eroi ce suntem ? Nu de mâine, chiar de acum !

VOINICUL CEL FĂRĂ DE TATĂ

A fost un împărat ş-o împărăteasă. Ei aveau numai o fată şi o păzeau ca pe lumina ochilor lor.


Ea n-avea voie să iasă nici până în grădină fără dădaca ei. Aceasta o ţinea de aproape şi n-o scăpa din vedere nici cât ai da în cremene. Fata, tot şezând la fereastră, vedea pe un june fluieră-vânt de colo până colo. Într-o zi uitându-se la el, o văzu şi el şi, ţintind ochii în ochii ei, ea simţi un fior, apoi ca o scânteie de foc o arse ceva la inimă. Se trase fata de la fereastră şi spuse dădacă-sei ce i se întâmplă.


Atunci dădaca ei îi zise:

– Ci ca fugi şi d-ta de la fereastră ! Ce tot te zgâieşti şi te uiţi la toţi d-alde taie câinilor frunză.

Nu trecu mult şi fata începu a nu se simţi bine. Pasămite luase în pântece, fără ştirea lui Dumnezeu. Spuse dădacă-sei. Aceasta se da de ceasul morţii de ciudă, cum de să se întâmple una ca asta, fără să ştie fata de bărbat. Frica ce le cuprinsese pe amândouă era de nepovestit.

– Ca ce o să zică tată-tău acum când va afla, se văieta dădaca, ce o să-i răspunz eu, când mă va întreba ?

– Cum o să mă înfăţişez eu acum înaintea tată-meu cu borţul la gură, zise şi fata, când numai unul Dumnezeu ştie cât sunt de nevinovată ?

Şi în adevăr că tată-său era un om aspru. Nu le-ar fi iertat o dată cu capul.

Se duseră, deci, şi povesti împărătesei toată întâmplarea, şi se rugară de dânsa, ca să intre ea la împăratul cu mijlocire de iertare.

Când auzi împărăteasa de cele ce se întâmplase, se luă cu mâinile de păr. Ea zicea că este peste poate ca să rămâie cineva însărcinată din vedere. Vezi că ea ştia cum merg lucrurile în lume. Şi la o minune ca aceasta nici că se aştepta.

Lucrurile nu puteau rămânea mult timp acoperite. Împărăteasa, de silă, de milă, fu nevoită a spune împăratului toată tărășenia.

Când auzi împăratul de astă năpastă, se făcu foc mânie. Răcnea ca un leu:

– Cine să fie acel neomenit carele mi-a necinstit perii cei albi ai bătrâneţelor mele ? Cu moarte să se omoare. În furci să-l atârne. Praf şi pulbere să se aleagă de capul lui !

Împărăteasa îl luă cu binişorul şi-l mai domoli olecuţă.

Vezi că el nu punea crezământ pe spusele fiicii sale şi ale dădacei. El ştia că astfel de întâmplare nu se mai auzise. După ce dojeni cu dojană împărătească pe dădacă, oropsi pe fie-sa cu urgie. Porunci de făcu o corăbioară, puse pe fată într-însa, şi lângă ea cinci pâini şi un urcioraş cu apă, şi îi dete drumul pe gârlă spre a se duce unde mila Domnului o va scoate.

Mergând corăbioara pe apă, ea se ruga lui Dumnezeu cu zdrobire de inimă ca să o scoată la liman bun, ca unul ce cunoaşte nevinovăţia ei, şi ca pe una ce nu se ştia la sufletul ei cu nici o prihană.

Câteva zile se bălăbăni ea aşa cu valurile apelor. În ziua a treia îi veni ceasul naşterii, şi făcu un dolofan de copil ca un îngeraş. Biata femeie ! căci n-avu ea nici un ajutor omenesc în ziua aceea, decât suferinţele ei, şi alinător pe Dumnezeu ! se mângâia oarecum în sufletul ei că se ştia nepângărită.

Şi având Dumnezeu milă de dânsa, corăbioara, într-una din nopţi, se opri. Ea simţi că corabia nu mai merge; sta pe loc. Până la ziuă, îi tâcâi inima de frică, neştiind pe ce ţărmuri se va fi oprit. Când se lumină, văzu că mica ei corăbioara poposise la marginea unei păduri. Ieşind la uscat cu copilaşul în braţe, rătăci încoa şi-ncolo prin pădure. Apoi se aşeză în scorbura unui copac mare şi gros ca butia. Acolo stete ea mai mulţi ani, hrănindu-se cu ierburi şi rădăcini, ori cu roadele unor copaci. Ea îşi creştea copilul cu drag.

Ea făcu din ramurile unui copac un leagăn în care îşi punea copilul ziua; iară noaptea nu-l depărta de la sânul ei, şi, pentru scăldătoare, se ducea la vadul de la albia unui pârâiaş ce curgea p-aproape d-acolo. Acoperământ le era cerul cu stelele; tovarăşi de jucării copilului îi era florile câmpului, păsările cerului, fluturii şi gângăniile.

După ce se făcu mai măricel, măică-sa îl învăţă la vânat şi-i spunea cu lacrămile în ochi cum a fost ea crescută şi cum este nevoită să-l crească pe dânsul. Iară el asculta şi băga la cap toate cele ce îi spunea buna lui mamă.

Mai mărindu-se el oleacă, începu a căta vânat mai pe departe de locuinţa lor. Iară într-una din zile zări un palat în depărtare. El îşi aduse aminte de cele ce îi spusese măică-sa despre palaturile lui tată-său şi i se păru că se cam aseamănă. Dete fuga şi spuse măică-sii ceea ce descoperise.


A doua zi plecă cu măică-sa de mână şi, ajungând la acele palaturi, mumă-sa îi spuse că acelea nu sunt ale tatălui ei; dară că tot cam aşa sunt şi ale altor împăraţi din lume.

Mai trecu ce mai trecu şi mai mărindu-se şi dânsul, într-una din zile, ducându-se iarăşi la vânat, cum, cum, el se pomeni iarăşi dinaintea acelui palat; cu toroipanul la spinare, el îşi luă inima în dinţi şi intră în curte. Pasămite palatul acela era al unor zmei. Flăcăiandrul nostru cel viteaz, carele nu ştia ce este frica, intră şi în palat. P-aci, p-aci era să-şi iasă din minţi de mirare şi să-şi piarză cumpătul dând de atâtea lucruri, ce nu mai văzuse el în viaţa lui. Când, ce să vezi d-ta ? o dată îi ieşi înainte trei zmei. Aceştia era stăpânii palatului. Şi unde se repeziră la dânsul de pare că să-l ia în unghii, şi cu grai răstit, dojenindu-l, îi ziseră:

– Cum de ai cutezat, spurcatule, să ne calci casa ?

Voinicul nu zise nici cârc ! ci, aducând toroipanul, mai iute decât fulgerul, păli pe unul la dreapta, pe altul la stânga, de nu ştiură de unde le veni trăsnetul, şi îi culcă la pământ. Şi nici că se mai mişcară din loc, fiindcă îi lovise cu nădejde.

Al treilea zmeu, văzând cum merge treaba, pieri dinaintea lui ca o nălucă, şi se duse de se ascunse în pivniţă. Văzu el că nu poate da piept cu un asemenea viteaz, şi se hotărî a-i purta sâmbetele.

Voinicul de românaş, în dârdora luptei, nu băgă de seamă ce se făcu al treilea zmeu. Aşteptă ce aşteptă şi dacă văzu că nu mai vine nimeni, el se întoarse, luă pe mumă-sa, o duse în acele palaturi şi se aşeză acolo.

Umblând din cămară în cămară, dete peste armele zmeilor şi se minună. Măică-sa îi spuse că văzuse în casa tatălui său asemenea arme, şi îi arătă cum se întrebuinţează. Îi prinse bine, căci văzu că îi merge mai lesne la vânat. Acum începu a săgeta la căprioare şi la ciute, căci până acum vâna numai păsărele cu laţul, şi îi era tare greu.

Ajunsese ca el să fie tare şi mare în pădure. Nu era cine să-i stea împotrivă. De multe ori nu venea cu zilele p-acasă.

Într-una din zile, zmeul ieşi din pivniţă şi veni milogindu-se la muma voinicului ca să-şi facă pomană cu el să-l primească la curtea ei, căci zicea el că pribegeşte nu ştiu de cât timp orbăcăind prin acel bunget de pădure. Spuse că un nenorocit carele se rătăcise, umblând după vânat, şi da laudă Domnului că l-a învrednicit a mai da peste fiinţe de oameni.

Ea, biet, care ştia ce este necazul şi lipsa, îşi plecă urechea la rugăciunile cele viclene ale zmeului şi, făcându-i-se milă de nenorocirile lui, îi făgădui că va vorbi fiului ei de dânsul.

Cum veni fiul său de unde era dus, ea îi spuse toată şiretenia nenorocirei omului ce năzuia la mila lor, şi îl rugă să aibă milă de ticăloşia lui, căci, zicea ea, nu ştim cum ne va mai aduce şi pe noi Dumnezeu.

Voinicului îi păru bine de astă întâmplare, mai cu seamă, gândea el, că va fi barim o slugă în curte care să ţie de urât măică-sii, în lipsa lui, şi să-i dea ajutor în trebile casei.


Nu-l cunoscu că este zmeu, când îl văzu, atât de bine ştiu ticălosul a se schimba. Îi spuse ce are de făcut şi îl primi să şează la curtea lui.


Multele lipsuri, multele necazuri, multa mâhnire ce suferise mama viteazului şi dorul cel mare de ţara ei, iară mai cu seamă suferinţele ei când se gândea la ruşinea ce rămăsese asupra numelui său în casa părinţilor ei, ea fiind nevinovată, o făcu de lâncezea şi se topea d-a-n picioarele. Văzând-o zmeul aşa searbăd şi tot fără voie-bună, se încumetase într-una din zile, pe când voinicul era la vânătoare, şi o întrebă, dară se prefăcu că vorbeşte cu sfială:

– Cum bag de seamă, stăpână, nu prea ţi-e bine ?

– Nu mi-e bine, mă băiete, căci mi-e dor d-alde tata şi d-alde mama, şi de ţara mea. Vezi că eu sunt fată de împărat, şi pentru o năpaste ce a căzut pe capul meu pribegesc de sunt atâţi mari de ani.

– Eu ştiu un leac pentru boala dumitale, stăpână; dară n-are cine se duce să-l aducă.

Şi îi spuse o sumedenie de minuni ce făcuse leacul ce zicea că ar fi bun pentru ea.

Când se întoarse de la vânătoare fiul ei, ea îi spuse că auzise de la sluga lor, cum că de va mânca mere din mărul roşu se va face sănătoasă.


El fu bucuros că auzise un leac care să facă pe măică-sa sănătoasă, şi se hotărî a se duce tocmai acolo să-i aducă leacul. Îşi luă ziua bună şi plecă.

Dar încotro s-apuce ? căci nici nu mai auzise până atunci de aşa ceva. Apucă şi el într-un noroc spre răsărit şi, mergând prin desişurile pădurii, zări un palat mai frumos decât acela în care şedeau ei. Se duse drept acolo. Aci locuia o zână măiastră. Cum o văzu, îi căzu cu drag. Dară măiastra, ieşindu-i înainte, îl primi după cum i se cuvenea, îl băgă în palat şi îl omeni ca pe un oaspe.

Din una, din alta, se înţeleseră la cuvinte. Vezi că, măre, aceasta era scrisa lui. El nu mai văzuse până atunci alt chip de femeie, decât p-al măică-sii. Ş-apoi era atât de frumoasă şi de gingaşe, ca o floare !

Ea încă avea la ce se uita la el; căci era un brad de românaş.

El se uitase acolo la dânsa. Când îşi aduse aminte că el plecase să aducă mume-sei mere de la mărul roşu, voi să o zbughească. Dară zâna măiastră îl opri şi-l întrebă unde se duce.


Voinicul îi spuse din fir până în aţă toată şiretenia. Zâna pricepu viclenia zmeului şi tăcu. Apoi îl îndreptă ea spre locul acela cu mărul roşu, şi-l şi învăţă cum să facă să poată lua merele.

După ce-şi luă ziua-bună şi de la măiastră şi-i făgădui că se va întoarce pe la dânsa, porni; şi aide, aide, merse cale lungă şi mai lungă, până ce, trecând ţări şi mări, ajunse la o grădină ocolită numai de trandafiri. Intră înăuntru şi dete peste mărul roşu, carele era sădit în mijlocul grădinii. El cercă a se apropia de pom, dar pomul îi zise:

– Nu te apropia de mine, voinice, că îţi vei pierde viaţa şi e păcat de dânsa.

Flăcăiaşul, ce nu ştia de frică, îi răspunse cum îl învăţase zâna:

– Nu te teme, pom oropsit, că te voi curăţa de omizi şi de uscături.

Şi după ce-i tăie uscăturile şi îi luă omizile, culese trei merişoare ca cele din rai şi se întoarse înapoi. Ajungând în pădure, dete pe la zâna. Aceasta cum îl văzu, îl primi cu bucurie, îl puse într-o cămară să se odihnească niţel, şi până una, alta, îi schimbă merele şi îi puse altele în locul lor. Când se sculă voinicul, se grăbi a se întoarce la mă-sa cu slujba făcută. Luă deci merele şi porni.

În vremea aceasta, ticălosul de zmeu se linguşea pe lângă mama băiatului şi, cu ispite şi cu marghiolii, umbla să o dea în cap să se planisească lui. Ea, biet, nu ştia unde bate diavolul de zmeu. Nu cunoştea la sufletul ei ce sunt ispitele şi cursele dragostei, şi prin urmare nu da nas spurcatului să se întinză. Ea ştia una şi bună: se topea de dor după fiul său, după părinţii ei şi după ţara în care se născuse. Când o căutai, era cu ochii scăldaţi în lacrămi.

Cum văzu pe fiu-său, săltă de bucurie. I se păru a înviora olecuţă. Mâncă din merişoarele ce-i aduse, şi i se păru bune.

După ce mai trecu, ea căzu iarăşi în piroteala de mai-nainte.

Voinicul, văzând că sănătatea măică-sei tânjeşte, nu ştia ce să-i mai facă spre a o mai înveseli. Iară dracul de zmeu atât de harnic se arăta în ale slujbei, încât n-apuca să iasă bine vorba din gura voinicului, şi el o ghicea; apoi se făcea luntre şi punte, ca să-i îndeplinească voile. Voinicul băgă el de seamă tragerea de inimă ce avea sluga spre a-i sluji cu credinţă, şi nu se căia de loc că l-a priimit la curtea sa, ba încă începuse a-l privi cu ochi buni.

Într-una din zile, pe când voinicul era cu voie-bună, zmeul se apropie de el şi, cu grai milogit, îi zise:

– Stăpâne, cunosc iubirea ce ai pentru măicuţa d-tale. Lâncezeala de care pătimeşte, mie nu-mi prea place. De vei vrea să mă asculţi, nu vei greşi.

– Ştii tu ceva leacuri ? spune, că te ascult.

– În ţara de unde sunt eu, oamenii pătimaşi de asemenea boală fac tot ce se poate de aduc apă vie şi apă moartă de la munţii ce se bat în capete. Această apă este leacul cel mai bun. Te văz că eşti un mare viteaz şi am credinţă în sufletul meu că d-tale îţi va fi mai uşor decât altora a o aduce.

N-apucă să isprăvească vorba şi viteazul se duse la mă-sa. Fiind acolo, el îi zise:

– Mamă, te văz tot galeşă, şi te pierzi d-a-n picioarele. Mă duc, mamă, să-ţi aduc leacuri. La munţii ce se bat în capete este apă vie şi apă moartă. Tocmai acolo mă voi duce, să-ţi aduc apă de aceea.

– Nu te duce, dragul mamei; mila Domnului este cu noi; de va vrea el să fiu bolnavă, măcar orice fel de apă îmi vei aduce, în deşert va fi. Nu mă mai lăsa singură. Destul mi-a ros inima singurătatea. Mângâierea mea acum tu eşti, fătul meu, de voi mai fi lipsită şi de dânsa, voi pieri.

– Fii bărbată, mamă, ţine-ţi firea până mă voi întoarce, şi ai să fii veselă şi sănătoasă ca piatra, după ce vei bea apă vie.

Nu fu cu putinţă a-l ţine. Se găti şi plecă. În cale dete şi pe la zâna măiastră. Din una, din alta, veni vorba că se duce în călătorie, şi-i şi spuse unde se duce.

Zâmbi zâna când auzi şi văzu urcioarele ce-i dase zmeul. Nu zise însă nimic care să-i dea vro bănuială, ci îi dete două borcane, cu care să ia apă mai în grabă, şi îl învăţă cum să facă. Îi zise că tocmai la amiazi, când va fi soarele în cruci, să înalţe o prăjină şi în vârful ei să puie o mahramă roşie. Munţii or căta la ea cu ochii bleojdiţi; iară el, până s-or deştepta ei din buimăceală, să se repeadă iute a lua apă cu borcanele din ambele fântâne. Îi păru mult bine voinicului pentru învăţătura ce-i dete. Apoi luându-şi ziua-bună, plecă. Merse, merse, merse, până ce, după o călătorie lungă, ajunse la locul cu pricina.

Făcu precum îl învăţase zâna; iară el, d-a-n călarele, se repezi printre munţi şi umplu borcanele. Când fu a se întoarce, munţii prinsese de veste că oarecine a luat apă din fântână, şi începu a se bate iarăşi în capete. Tocmai atunci şi voinicul se întorcea. Şi dacă nu se grăbea a ieşi mai iute, acolo îl prăpădea. Scăpă însă cu faţa curată. Numai coada calului o apucă şi acolo rămase de jumătate. De atunci, vezi, este calul cu coada jumătate de carne şi jumătate de păr.

Când se întoarse acasă, dete iarăşi pe la zâna. Ea, ca şi data trecută, îl rugă să se dea niţel odihnei; şi în acel timp îi schimbă apa, punându-i alta în locul celei ce adusese el.


Sculându-se după somn, luă borcanele cu apă şi veni acasă.

Atâta îi fuse măică-sii, ca să-l vadă. Nu ştia ce mai făcea de bucurie. Îl săruta şi p-o parte şi pe alta. Apoi după ce bău din apa ce-i aduse, ei îi păru că mai prinse niţel suflet. Vorbă să fie ! Ea nu băga de seamă, vezi, că bucuria pentru vederea fiului său o face să fie oarecum mai sprintenă.

Zmeul se da de ceasul morţii când îl văzu că s-a întors cu isprava făcută. El (îşi) bătuse capul mult şi bine să dea în cap pe fata împăratului, în lipsa fiului său, dară toate mrejele lui rămăseseră de râs; căci ea nu dete în capcana în care o împingea spurcatul. Ea nu-şi putea da seamă de ce tot umblă el pe lângă dânsa cu şoşele, cu momele. Nici că visa despre ce avea de gând ticălosul de zmeu.

Pasămite zmeului îi era frică să se ia la luptă pe faţă cu voinicul. Ci voia să-l piardă prin viclenie, şi apoi să-şi bată joc şi de măică-sa, ca să se răzbune pentru moartea fraţilor săi.

Dară nu-i ajută Dumnezeu.

Voinicul din când în când mergea la vânătoare, şi da şi câte o raită pe la zâna. Nu trecu mult şi băgă de seamă că măică-sa nu se îndreptează, ci  se topeşte de pe picioare. Se întrista în inima lui când vedea că nu-i dă înde bine şi că nu-i poate da nici un ajutor.

Pacostea de zmeu băgă de seamă că voinicul se frământă cu firea pentru sănătatea măică-sii, se apropie de dânsul într-o zi şi-i mai zise într-o doară; căci se temea spurcatul a-l mai îndemna. Teama lui era să nu se deştepte voinicul şi să-i ghicească cugetele lui cele viclene.

– Am auzit şi eu, stăpâne, pe când eram copil, că oamenii mari când sunt pătimaşi de lângezeală şi copiii când bolesc de boală câinească se tămăduiesc de va mânca un purcel de la scroafa de sub pământ.

Mi se rupe inima din mine când văz pe buna mea stăpână cum i se stinge viaţa din sine. Dară nici pe d-ta nu te îndemn a te duce, căci mare primejdie va cădea pe capul aceluia ce se va cerca a fura purcelul, de nu va izbuti.

– Nu sporovăi mai mult, îi răspunse voinicul, eu nu ştiu ce este primejdie şi frică.

Numaidecât şi puse la cale cele de trebuinţă pentru o călătorie mai lungă. Măică-sii îi spuse că se duce la vânătoare. Plecă şi dete şi pe la zână, căreia îi spuse ce avea de gând să facă. El ştia, vezi, că sfaturile ei îi prinsese mult bine.

Zâna, după ce îl învăţă cum să facă să izbutească, îi dete un săpun, un pieptene şi o perie, ca să-i fie de slujbă. El plecă şi merse, merse, până ce ajunse la o pădure deasă şi întunecoasă, de abia putea să răzbească. Bâjbâi el p-acolo până ce dete de vizuina scroafei. Cum să se apropie el ? Căci vizuina era înconjiurată de buşteni şi de rascote, de nu se putea atinge nici pasăre măiastră.

Voinicul făcu precum îl învăţase zâna. Săpă un şanţ adânc până ce ajunse sub culcuşul scroafei. Intră acolo şi aşteptă până ce veni scroafa să se culce. Purceii erau toţi în păr la ugerul scroafei şi sugeau. Mai-nainte de a răsări luceafărul porcilor, când toţi porcii se deşteaptă, adormiţi fiind purceii cu ţâţa în gură, voinicul băgă mâna binişor şi apucă un purcel, dar aşa de binişor îl apucă şi aşa de uşor îl trase, încât scăpă ţâţa din gură fără să simtă. Îl apucă numaidecât de bot ca să nu guiţe, şi p-aici ţi-e drumul.

Dar scroafa băgă de seamă că o ţâţă i se răceşte. Se deşteptă şi văzu că un purcel îi lipseşte. Se luă după voinic. Şi cu toate că telegarul voinicului era un zmeu de cal, scroafa îl ajunse. Când văzu că are să-l înhaţe cu colţii ei, voinicul aruncă săpunul. Atunci unde se făcu un noroi cleios şi puturos, de ţi se scutura carnea de pe tine. Calul fugea de da cu burta de pământ.

Scroafa făcu ce făcu, se zvârcoli prin ăl noroi şi se tărbăci de nu o mai cunoşteai, scroafă e, ori ce naiba e. Scăpă din nomol şi se luă după voinic. Într-o clipă îl ajunse. Când văzu zorul, voinicul aruncă pieptenele. Şi unde se făcu un zid nalt, nalt, d-a curmezişul drumului ei, de nu fu cu putinţă să-l sară. Atunci scroafa se puse cu colţii săi şi sparse zidul, făcând o gaură numai cât putea ea să treacă. Şi să te ţii după dânsul.

Dacă văzu voinicul că scroafa iară s-a apropiat, aruncă şi peria. Deodată se făcu o pădure naltă şi deasă, de nu se putea strecura nici pui de pasăre. Cum văzu una ca asta, scroafa se puse şi roase, şi roase la copaci, până ce-şi făcu drum, şi după dânsul ! până ce, când fu a-l ajunge, voinicul intrase în curte la zâna. Aceasta ieşi numaidecât, întinse mâna şi strigă:

– Înapoi, scroafă ruşinoasă, şi teme-te de urgia tatălui meu !

Când îi auzi glasul, scroafa rămase încremenită şi plină de ruşine se întoarse. Mergea şi se tot uita îndărăt; pare că tot nu-i venea a crede ceea ce văzuse şi auzise.

Se culcă şi de astă dată niţel voinicul, ca să se odihnească, iară zâna îi schimbă purcelul, puindu-i altul în locul lui. După ce se deşteptă, se întorcea la măică-sa cu voie-bună, de isprava ce făcuse.

Venea, nene, cu căciula într-o parte, cu purcelul în braţe şi cântând din frunză.

Când iată că se întâlneşte cu trei inşi. Pasămite era Vântul, Căldura şi Gerul. El îşi luă căciula din cap, şi cu multă plecăciune îi zise:

– Noroc bun să dea Dumnezeu, nea Vântule.

– Cale bună, dragul meu, îi răspunse Vântul.

– Da ce, mă, numai Vântului te ploconeşti ? îi zise Căldura. Nu ştii tu oare că eu pot să las o zăpuşeală şi o arşiţă, de să fiarbă maţele din tine ?

– Nu-mi pasă de nimic, răspunse voinicul, numai Vântul să-mi bată.

– N-ai auzit tu oare de mine, mă, îi zise şi Gerul, că eu am putere să dau un frig şi o geruială peste tine, de să îngheţe maţele în tine.

– Habar n-am, răspunde şi el, numai Vântul să nu-mi bată:

Şi încet, încet, ajunse acasă. Când îl văzu alde măică-sa şi auzi peste câte prăpăstii a dat, muri şi învie de bucurie că-l mai văzu o dată în carne şi oase.

Îi dete de mâncă purcelul; dară ea mărturisi că nu vede nici o uşurare.
Să înnebunească zmeul de ciudă ! Văzu el că nu poate altfel să răpuie pe voinic, decât prin viclenie. Căta deci vreme cu prilej ca să-şi puie în lucrare cugetul său cel nelegiuit.

Într-o zi când voinicul se întorsese de la vânat şi era ostenit peste măsură, se culcă în grădină la umbra unor trandafiri. Zmeul dete peste dânsul şi-l făcu bucăţi, bucăţi, cu paloşul pe care îl purta totdauna ascuns la dânsul. Şi ca să nu bage de seamă mă-sa, puse toate bucăţelele în dăsagi, le aşeză pe cal şi, dând câteva bice calului, îl dete pe poartă afară.

Calul fusese al zânei. Ea îl dăduse în dar voinicului când fu a se duce la mărul roşu. El acum, dacă se văzu gonit, alergă drept la stăpână-sa. Ea, cum îl văzu venind fără stăpânu-său, pricepu că trebuie să fie vreo nenorocire la mijloc. Se dădu jos, şi ce văzu se spăimântă.


Luă deci desagii, îi aduse în casă la ea şi luă bucăţică cu bucăţică, os cu os, şi le aşeză una lângă alta, fiecare la locşorul lor. După aceea turnă apă moartă peste dânsele. Ele se închegă, lipindu-se una de alta; pielea se făcu precum piftia, întrupându-se. Îl stropi şi cu apă vie şi se însufleţi; dară mut şi surd. Atunci îi dete să mănânce un măr de care adusese el şi îi veni grai. Luă şi purcelul scroafei de pe sub pământ şi îl făcu să-i guiţe la urechi şi îi veni auz. Atunci zise:

– Dară greu somn dormii, soru-mea.

– Greu, frăţioare; şi ai fi dormit cât lumea şi pământul, de nu erau măiestritele lucruri ce tu ai adus pentru măică-ta; iară eu le-am oprit şi ţi-am pus altele în locul lor.

Atunci îi spuse cine era duşmanul care voise să-l răpuie. Şi ca să se încredinţeze de adevărul celor spuse de dânsa, îi dădu putere să se facă porumbel şi să se ducă să vadă cum zmeul chinuieşte şi pe măică-sa.

Voinicul se făcu porumbel şi ajunse într-un suflet la casele unde şedea mumă-sa.

Când colo, ce să vadă ? Se frecă la ochi ca să se încredinţeze de sunt aievea cele ce i se înfăţişa, sau năluciri.

Zmeul, carele cu şoşele, cu momele nu putuse da în cap pe muma voinicului şi a se planisi lui, acum o pusese la chinuri. O legase cu o frânghie de mătase roşie, o ţinea nemâncată şi cu ochii în soare. El voia să o omoare tocmai când voinicul ajunse în chip de porumbel. Se dete de trei ori peste cap, cum îl învăţase zâna, şi se făcu om cu sabia  în mână. Şi cât ai zice mei, făcu mici fărâme pe necuratul de zmeu. Scăpă pe mumă-sa de la chinuri, şi, venind zâna, îi dădu de bău niţică apă vie.


Cum bău, văzu că se însufleţeşte şi se simte voioasă ca un om plin de sănătate.

Apoi voinicul se însură cu zâna, şi trăiră câte trei un trai plin de fericire şi de îngăduinţă până la adânci bătrâneţe.

MODELE DE SCRISORI, ETICHETE, LISTE - PENTRU ȘCOLARI

PAPAGALI