Odată a venit Till Eulenspiegel în Nurnberg și a lipit pe poarta bisericii și pe ușa primăriei un anunț scris de mână, în care se dădea drept vraci iscusit, care poate lecui orice boală.
În acea vreme spitalul din loclitate era ticsit de bolnavi și vraciul din oraș ar fi fost bucuros să-i dea cineva o mână de jutor și să-l izbăvească de unele griji. De aceea s-a dus el de l-a găsit pe Till și i-a spus că de va putea cu adevărat să le ajute bolnavilor, îl va răsplăti cu vârf și îndesat. Till îi răspunse că îi va pune pe bolnavi în picioare și ceru în schimb două sute de galbeni. Vraciul îi făgădui suma cerută. Till Eulenspiegel mai adăugă că de nu-i va lecui pe bolnavi, nu va lua nici un ban. Vraciului i-au plăcut vorbele acestea și i-a dat o arvună de 20 de galbeni.
A luat Till Eulenspiegel două ajutoare, au venit la spital, au început a umbla prin toate saloanele și întrebau pe fiecare bolnav ce-l doare. Apoi îi șoptea fiecăruia: ”Am să-ți deschid o mare taină, dar ia seama să nu spui nimănui ce ți-am zis eu.”
Bolnavii se jurau că o să tacă și atunci el adăuga: ”Ca să vă lecuiesc pe toți și să vă pun pe picioare, trebuie să-l arunc pe unul în foc, iar din cenușa lui să prepar un leac pentru ceilalți. Am să-l jertfesc pe cel mai bicisnic și mai calic dintre voi, în schimb am să le ajut celorlalți. Să știți că la o oră anumită am să mă apropii împreună cu vraciul vostru de ușă și am să strig: Care-i sănătos, să iasă afară ! Vezi așadar ca nu cumva să te ia cu somnul, căci ultimul care va ieși, acela va fi jertfit”.
Cam astfel a vorbit el cu fiecare bolnav și aceia făgăduiau să fie gata la ceasul cuvenit de încercare.
Chiar și cei care zăceau la patși cei calici nu vroiau nici unul să se jertfească și din clipa ceea erau numai ochi și urechi spre a nu fi cineva din ei ultimul la apel. Și când Till Eulenspiegel strigă, după cum făgăduise, au luat-o la fugă chiar și cei care nu se sculaseră din pat de zece ani și mai bine.
Cât ai zice pește, spitalul se goli de bolnavi, fiecare din ei luând-o la sănătoasa și ieși glonte pe poarta spitalului. Till Eulenspiegel ceru de la vraci suma făgăduită, zicând că se grăbește, deoarece e așteptat și în alte părți.
Vraciul cel bătrân se înduioșă la culme, îi dădu fără prea multă vorbă banii, mulțumindu-i din suflet.
Till puse mâna pe bani și pe-aci ți-i drumul băiete !
Iar peste câteva zile bolnavii prinseră a se întoarce la spital, plângându-se de bolile vechi. Vraciul se miră:
”Cum se poate întâmpla una ca asta ? Nu v-am adus eu vraciul cel iscusit, care v-a tămăduit pe toți ? Doar am văzut cu ochii mei cum alergați cu toții, fără ajutorul cuiva !”
Până la urmă bolnavii îi povestiră cum îi amenințase Till Eulenspiegel să-l arunce în foc pe cel care va rămâne ultimul și vraciul își dădu seama că fusese păcălit.
Însă Til era de-acum departe, departe și nimeni n-ar mai fi dat de urma acestui omulean peste măsură de isteț și vesel.
- Tată, câte zile o să mai îndurăm atâta sărăcie ?
- Patruzeci de zile.
- Și se urmă ?
- O să ne deprindem.
Un pește zise către altul:
- Auzi, dă-te mai încolo...
- Unde să mă mai dau ? Doar ne prăjim pe una și aceeași tigaie !
S-a dus lemnul la Dumnezeu să se jeluie pe topor.
Dumnezeu zise:
- Păi, coada toporului e de lemn.
Șapte tontălăi merg pe drum și se tânguie:
- Doamne, nici n-ai cu cine schimba o vorbă !
Într-o noapte s- a întâmplat ca cineva să bată la ușa lui Machi.
- Cine-i acolo, întrebă Machi.
- Eu, Sarsah.
- Care Srsah ?
- Nepotul lui Saak, fiul lui Samson, fratele lui Sisak, ginerele lui Savad, cumătrul lui Sanasar, prietenul Sagatei.
- Ehei, frățioare, de unde să iau eu atâtea paturi în puterea nopții ? bombăni Machi și nu deschise ușa.
Unul a fost întrebat:
- E om bun prietenul tău ?
- Nu știu, încă n-am căzut la nevoie cu el.
Era o dimineață de primăvară. Cireșul înflorise tot și semăna cu un pom pe care a căzut zăpada din belșug.
”Ah ! tare-i frumos cireșul înflorit; hai să mă odihnesc puțin și să-i privesc florile”...și-a spus pitulicea și s-a oprit din zbor pe o creangă.
- Ce mulțumit și mândru trebuie să fii ! a ciripit ea în timp ce se odihnea. Eu n-am decât pene negre-cenușii...
- Nu-i adevărat ! Nu sunt nici mândru și nici mulțumit...a șoptit cireșul.
- Dar de ce ești mâhnit și te clatini când nici măcar nu bate vântul ? l-a întrebat pitulicea.
- Sunt mâhnit fiindcă vine năpasta.
- De unde vine ? Când vine ?
- Ce să mai vină că și venit; o port pe mine.
- Cum așa ?
- Uite, vezi bobițele acelea mici și albe, puse una lângă alta pe creangă, chiar lângă piciorușele tale ?
- Le văd.
- Știi ce sunt ?
- Nu.
- Sunt ouă de omidă. Le-a pus un fluture. Și vezi tu florile mele multe și frumoase ?
- Le văd, cum să nu, că ele m-au oprit din drum.
- Ei bine, din fiecare ar trebui să crească câte o cireașă mare și dulce. Dar omizile care vor ieși din ouă îmi vor mânca și frunzele și cireșele, iar eu voi rămâne pustiu, fără cireșe. Și am să fac umbră pământului degeaba...Și cireșul a oftat iarăși.
Pitulicea nu știa ce să mai zică să mângăie cireșul cel amărât care nu va mai rodi cireșe mari și dulci.
S-a uitat lung, când cu un ochișor, când cu altul la bobițele acelea mici și albe din care trebuiau să iasă omizile și-i era necaz.
”Ia uite - și-a zis ea în gând - din cauza grăuncioarelor astea mărunte, cireșul nu va mai avea cireșe ! Dar Ia stai ! grăuncioarele astea trebuie să fie bine de mâncat ! Și cu pliscul ei micuț, pitulicea a desprins un grăuncior, un ou de omidă de pe creangă. Era bun ! Ba era chiar gustos ! A mai luatunul și încă unul. Apoi s-a așezat cu nădejde la ospăț. În scurtă vreme a curățat creanga de toate ouăle de omidă.....
Și când a văzut că mai sunt destule ouă și pe celelalte crengi ale cireșului, a zburat repede-repede, și-a căutat perechea și, împreună, au început să se ospăteze, curățind creangă după creangă.
- Să veniți la vară să vă dau cireșe, le-a spus cireșul, foșnind din toate crengile, după ce păsărelele și-au terminat lucrul.
Și, în mijlocul verii, pitulicile au venit împreună cu puii lor la cireșul pe care-l scăpaseră de năpastă în primăvară...toate crengile erau grele de cireșe mari, roșii și dulci.
